CLEPSIDRA

- eboşe abandonate; ceară pe coridoare de palat -

Tiranul s-a născut în cea de a doăzeci şi şaptea aripă a palatului tatălui său, devenită, de atunci, întâia aripă a Palatului Nou.

Incăperile acelei aripi erau atât de mari, încât micul Tiran nu putea - dintr-o latură - să vadă ce se petrece în cealaltă. Goana şi jocul îl purtau totusi de ici colo, de colo - dincolo şi, mai apoi, chiar din cameră-n cameră, urmat de restrânsul cortegiu al supuşilor săi, cortegiu crescând selectiv sub aspru-blânda supraveghere a Decoratorului. Din cameră în cameră, din hol în hol, pe coridoare şi prin săli, pe scări-spirale, pe scări largi, late, drepte şi iar prin alte camere, Tiranul îşi urma drumul, prin întâia aripă a Palatului Nou. A ajuns la Poarta de Trecere, pe care a deschis-o, prin care a păşit, pe care a-nchis-o, fără să bage de seamă că a răzbătut în a doua aripă a Palatului său.

Cortegiul curtenilor s-a înmulţit, roind în jurul Tiranului care, pentru prima dată, a-nceput să-şi decoreze apartamentele sub atenta îndrumare a Decoratorului. Si, uneori, fixa pe unul dintre favoriţii săi într-o sală, pe un perete, pe podele sau pe tavan.

Alteori îi transforma în coloane, câteodata în vitralii sau arcade si cel mai adesea în mozaicuri. Ei ramâneau acolo - decoruri fixe. Erau însa înlocuiti de altii.

Şi aşa, mai iute, mereu mai iute, cu Decoratorul gâfâind alături, cu mai multă iniţiativa, urmat de vastul său alai, din rândul cărora se prefigurau viitori mari curteni, Tiranul îsi lucra estetica aripilor palatului, trecând din aripă-n aripă, fără să ştie când deschide, când trece şi când închide Poarta în urmă-i.

În graba sa care creştea mereu, în dorinţa sa de a vedea cât mai curând spaţiile ce se întindeau în faţa sa, Tiranul se porni sa alerge, pierzându-se de grosul celor care-l înconjurau, lasându-i prinşi dincolo de porţile pe care nu apucaseră să le străbată. Şi aripă de aripă, palatul se întindea în spatele său.

- Nu vezi şi nu cunoşti toate locurile pe unde ai trecut, Alteţă !

- Voi vedea şi voi cunoaşte locurile pe unde voi trece, Decoratorule...

- Şi pe cele din urma_ Şi pe cele care vor fi, când le vei împodobi, Alteţă ?

Tiranull s-a oprit, l-a privit, apoi zâmbindu-i l-a prins pe bolta unei săli.

Liberat şi-a continuat drumul, lasând salile, din ce în ce, aproape goale, începând ici şi neterminând colo.

În cea de-a doauzeci si noua aripă a-ntâlnit prinţesa. Fara sa se gândeasca la felul în care ar putea îngemana aripile palatelor lor, a antrenat-o în goana sa, creând în jurul ei jocuri de lumini si de sunete, pentru a nu fi nevoit să se oprească, să decoreze sălile prin care trecea. Într-o sală dintr-o aripă i s-a născut un printisor... aşa cum şi el se născuse în palatul tatălui sau; au urmat şi alţii, dar Tiranul nu s-a oprit din explorarea sa flamândă, preocupat fiind doar de prinţesă şi de ceea ce avea să vadă. N-a lăsat prinţişorilor săi nici un Decorator ales dintre puţinii mari curteni care s-au încumetat să ţină pasul cu el şi care, de prea mult timp, sunt mereu aceeaşi.

Uneori totuşi, Tiranul lenevea o vreme într-un loc sau în aqltul, în locuri fără nume, născând fantasme, pâna pleca din nou în vasta sa peregrinare, uitându-se din ce în ce mai putin în jur sau la cei care-l urmează. Atât timp cât simţea mâna prinţesei între degetele sale... goana ise părea un vis.

Într-o zi a simtit pentru prima dată frigul si cautând să vadă de unde vine aerul rece a văzut ferestrele fara vitralii şi dincolo de ele, aberante, aripile schematice şi neterminate ale copiilor sai. S-a apropiat şi a strigat, dar ei erau departe de a-l putea întelege şi palatele lor păreau o îngrămădire de grinzi şi de stâlpi de beton.

Atunci a ştiut că frigul vine de-afară. De afară şi dinăuntru. Din podelele goale de ciment. Din pereţii goi. Din nesfârşitele săli goale care se înşirau în spatele său, parcă fără de număr.

În sala în care Tiranului i s-a facut frica, era o poarta. Inca una. Prima pe care o băga în seamă. Poarta Celei De A Treizeci Şi Noua Aripi A Palatului Său. In spate şi de jur împrejur, erau prea multe lucruri nefăcute, nici macar începute. Ceva îi spune ca nu se poate întoarce în urmă.

Va reîncepe să decoreze noua aripa în care va pătrunde !

Tiranul s-a repezit la poartă, a deschis-o şi, începând să o străbată, a fost conştient că străbate timpul odată cu ea.

Cortegiul îl părăsise cândva.

Nu mai decorase demult, dar nu era într-atât de scorojit încât să nu înteleagă.

A închis poarta.

Lumina l-a orbit. De jur împrejur nu mai erau săli. Nu mai erau, coridoare sau scări. Era o întindere nesfârşită de nisipuri purpurii sub un cer nemărginit de profunzimi violete.

Un zâmbet i s-a desenat nărăvaş pe buze.

Bob cu bob, grăunte de nisip peste grăunte de nisip, cimentate de sudoarea frunţii - ziua şi de lacrimi de oboseală - noaptea, a-nceput răbdător să-şi zidească un nou palat.

A-L întâlni, nu te poate îndemna sa abdici.

Şi Tiranul construieţte de zor. Ştie că trebuia să-şi reîntregească labirintul complicat al conştiinţei, ca să aib prin ce sa-si caute caile.

Calea spre palat.

Calea spre cei pe care i-a pierdut.

Calea spre sine.

Calea spre El.

Calea spre ziua de mâine.

6 fauar 2008

LA DORMEUSE DU VAL
- peisaj în ulei pe obsidiană, cu motiv optimist –

Protest împotriva lui Rimbaud

Stânci calcinate.

Peste tot, cât poate pâlpâi privirea, numai stânci aspre şi ascuţite. Numai stânci rele. Numai stânci arse de focuri necunoscute. Focurile unei antice păduri nesfârşite? O pădure crescută din piatră ca să ardă piatra? Un incendiu ale cărui izbucniri telurice nu ar fi fost cu putinţă? Potopire cosmică?... Sacru de blestem...? Cine ştie?....

Stânci înegrite şi martirizate de o uriaşă teroare calorică.

Stânci aproape sfărămicioase. Zgură.

Cerul, de un albastru profund şi regal, e sfâşiat în zdenţe bogate pe orizontul închis; un orizont colţuros şi flămând.

Însetat, firul de apă curge din colţul gurii unei peşteri sparte care-şi cască-n urlet revolta fulgerată; fir de apă roşie. Clocită. Putredă.

Prin şerpuirile negre din labirintul deschis, sunt flori galbene pe cărările lunecoase - spinări de salamandră.

Nimic nu mişcă.

Nimic nu ţipă.

Totu-i prins în împietrirea ce a urmat torturii. Nici închegarea glasului care nu mai poate răzbate dincolo de încrâncenată icnire a coastelor obosite. Coastele pământului.

Timpul pare oprit ca un ultim cuvânt agăţat de buzele socotitoare ale vremii, dar trece tiptil, neauzit - trece ca el însuşi - printre aşteptări şi speranţă.

Chiar şi lacul e lipsită de viaţă, aici, în această cicatrice de pe obrazul lumii; lacul brun, adânc, lacul care înghite lumina.

Totul e înspăimântat sau mort.

Totul.

Dar...

... Pe tărmul chinuit, trupul întins, auriu şi leneş oferit, izbucnind de soare proaspăt, trupul, e trupul viu al tinereţii.

6 faurar 2008

NUMĂRĂTOAREA
- alb şi negru; funingine pe zid de duş văruit -

Moses numără păduchii.

Îi numără de ore. Îi numără şi fiecare cifră aduce uitarea asupra celei precedente, păstrâdu-şi simbolul şi valoarea intrinsecă de Număr, aşa cum rătăcirea insectelor înscrie semne, semne ce se transformă în mesaje. Fiecare număr şi fiecare mesaj au o semnificaţie imanentă, semnificaţia acceptării.

Acceptarea încercării... dar Doamne! Cât de grea!

Toate cuvintele se amestecă, din adâncul uitării lui spre a-nfiripa o rugăciune.

Şi dacă... dacă vremurile nu ar fi atât de noi... şi de vechi... atât de lipsite de cer, poate că Domnul Dumnezeul Părinţilor săi, Avraam, Isaac si Iacov, poate că Domnul Dumnezeul său, l-ar auzi şi ar face şi pentru el o minune...

Cerul nu se vede însă dincolo de acoperişul subţire prin care intră doar frigul iernii. Şi oricum cerul e acoperit de pătura groasă şi caldă a norilor ce răbufnesc din hornurile înalte ale cuptoarelor în care Poporul lui Izrael este adus ca ardere de tot.

Lungă şi dureroasă suferinţă...

Suferinţa a fost, cândva, îmbracată-n uniformă, a bocănit cu paşi monotoni şi cadenţaţi şi paşii s-au făcut suferinţă, s-au făcut permanenţi, uneori învăluitori, alteori hămăiţi... paşii suferinţei ţăcănind ritmurile asincrone ale mitralierei, ale fricii, ale inimii luptând să numere ora... să numere suferinţa… poate izbutind să o numere, poate izbutind undeva să o termine… poate primind izbăvirea.

Gândurile se învârt în aula minţii şi sunt doar faţa speriată a nelămuririi ce se zbate între “a fost” şi “va fi”, nelămurirea plimbată ca o mărgică pe aţa unui “este” prezent şi prea rece, din a cărui gheaţă se ridică mirosuri tangibile. Şi sub fruntea încreţită, văzutele şi doritele se amestecă în vârtejuri cu ne-nţelesul.

Paduchii nu contenesc să se mişte, din ce în ce mai numeroşi pe reverele cămăşii şi de acolo, pe pielea palidă. Descriu cercuri şi opturi, cifre, litere şi forme de la zero la infinit, într-o pantomimă ce pare parodia destinului lor; par mânaţi spre necunoscut de un “fără de rost” ineluctabil. Sunt lipsiţi chiar de umbra firavă a unei determinări oarecare.

Mişuna şi atât.

Unul mare şi gri, sătul sau plin de ouă, nu gălbui şi sfrijit ca ceilalţi, se chinuie să urce pe unul din firele dezlânate ale zeghei. Cangile sale minuscule, ele care l-au ridicat pânâ în vîrful scamei, se luptă acum cu încăpăţânare, repetând mereu, la nesfârşit aceeaşi mişcare devenită de mult inutilă. El însă îşi continuă virtual ascensiunea.

Moses e fascinat.

Oare cât se va lupta astfel? Oare dacă Haim se trezeşte...?

Brusc, fără motivaţie aparentă, gângania îşi dă drumul în gol. A căzut. Fără să stea în cumpănă, se deplasează pe reverul ros, pornind spre directia din care a venit. Laborios coboară pe cămaşa pe care parcă dispare, cenuşiu pe cenuşiu. Dintr-o dată reapare personalizat şi iportant pe pielea alb-galbuie. Urca pe gât, spre un imperiu în care se va gasi străin. E un păduche de haine... nu un păduche de cap.

Oricum pare un păduche ambiţios, pornit să reuşească în existenţă.

Un zâmbet obosit şi abia schiţat luminează chipul brăzdat de anxietatea ce se naşte din izul abia perceptibil al unei noi duhori.

Păduchele are ceva uman care capătă dimensiunile unei tragedii. Se luptă cu devenirea, asemeni tuturor făpturilor care au făcut acelaşi lucru înaintea lui.

Zâmbetul creşte. Moses ştie că se află într-un depozit de oameni care mai devreme sau mai târziu vor arde. Odată cu păduchii de pe ei. În aceast moment unic, Moses se simnte faţă de orgolioasa insectă ca Domnul Dumnezeul său, faţă de Poporul lui Izrael... ştie care va fi destinul ei!

Dinţii galbeni îşi fac apariţia printre buzele subţiri şi incolore. E cuprins de un sentiment de solidaritate cu păduchele, fiindcă la adevărata scară a realităţii destinele lor sunt similare.

Izul supărător îl învăluie iar, trăgându-l din mlaştina speculaţiilor sterile. Ochii săi deschişi de ore, poate de zile, privesc atent. Obrazul de ceară a lui Haim e prea expresiv în lipsa lui de expresie.

Haim e mort şi de aceea păduchii mişună pe el, disperaţi.

Haim!

Haim este... a fost fratele lui. Moses nu simnte însă nici un fior, nici măcar de bucurie; de bucuria de a şti că fratele sau - mort fiind - va scapa de ceea ce-i aşteaptă pe toţi… moartea.

Nu, Moses nu are nici un fior, fiindcă dacă a uitat ce înseamnă până şi durerea, cum ar ţine minte fericirea?

Poate că uitarea a căzut asupra lui când l-au luat pe Roby. Atât de tânăr! Atât de puternic! Da. Atunci când l-au luat pe Roby…

… deşi s-a rugat de ei, deşi s-a aruncat la picioarele lor, ca să-l ia pe el, pe el însuşi, un bătrân inutil! La fel de inutil ca încercarea făcută în aşteptarea loviturilor care vor însemna: Nu!

Sigur atunci s-a rupt ceva în el. De atunci Moses nu mai mănâncă. Nu-i mai este foame.

Apoi după cine ştie câtă vreme a-nceput să numere păduchii.

Atât.

Şi dacă negustorul de parfumuri nu s-ar fi deşteptat în străfundurile pitite ale fiinţei lui, nici n-ar fi băgat de seamă moartea lui Haim, aşa cum este cu tot sufletul ucis de moartea fiului său. Cum să aibă un fior la moartea lui Haim când sunt zile de când nu mai tresare la ora mesei?

Şi acum Haim este o altă înţelegere a nesfârşirii care trebuie numărată. Nu Haim, ci duhoarea lui.

Duhoarea este oroarea care creşte pentru a-i pătrunde minţile. Asta nu va putea să numere…

Este urgia dusă pâna la capăt.

Mai întâi au fost părinţii... apoi Rachel... Roby... şi la urma Haim. De la Roby a ştiut deja că va fi ultimul care va fi luat, ca să fie mai bine încercat. Acum, aşa cum se pune sarea în mâncare, Domnul Dumnezeul lui şi al Părinţilor lui, îi dă duhoarea ca să-i asezoneze durerea...

... Dar Iov a spus: Domul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului binecuvântat...

6 faurar 2008

MAIORUL ROTARU
- crochiu sumar; sânge uscat pe un zid de execuţie -

Cocoşul de alamă a început să cheme tuşind cu spaimă.

- Săriţi mă, că vine! Săriţi!

- E frunză şi iarbă!

- La arme, mă!

- Săriţi!

Ţipetele şi trompetările s-au încrucişat, s-au găsit, şi-au răspuns; oamenii au încercat să sară; alarma a trecut însă repede.

Primul a fost Gornistul; n-a mai sunat.

Apoi sentinelele - n-au mai urlat.

Cei care-au sărit, s-au potolit.

În sfârşit, cei care mai dormeau încă, s-au trezit buimaci pentru a adormi la loc, mai cu luptă, mai fără, după cât izbutise fiecare să se departeze de visul său - visul zbuciumat al unei unei ostenite nopţi de aşteptare.

Doar ofiţerii, ofiţeri fiind, au fost adunaţi ca să-nţeleagă.

S-au privit între ei. I-au privit pe ceilalţi. Şi au înţeles.

Unii au tăcut.

Alţii au mormăit.

Câţiva au înjurat.

Părintele Elisei a-nceput să se roage.

Ion Gânju a râs.

Apăcurăresei a scuipat. La ţintă, ca întotdeauna.

Au urmat ţipete şi-nvalmăşeală.

După, când petrecerea părea ispravită, în mirosul dulceag ce aburea de pe pardoseala de scânduri tocite, dintre trupurile pierdute-n odihnă, parcă mahmur, maiorul Rotaru s-a ridicat încet, încet, cu mişcări întrerupte, până s-a simţit stăpân pe ameţeală.

S-a înţepenit pe picioare. A prins rădăcină. Drept. Foarte drept. Cu bărbia împinsă înainte. Cu zâmbet pe buze. Un zâmbet nărăvaş; aşa cum ştie mereu surâde chiar si sub povara rănilor.

Şi un mârîit, uşor mirat, a răspuns surâsului său.

Clipa se cerea cinstită.

- Ura! - a strigat maiorul. Veţi fi învinşi! Ura!!

Şi ce altceva i-ar fi fost dat să facă, stând aşa, cu ceilalţi de jur împrejur?

Ca fiecare, şi-a îndeplinit datoria.

El a-nfruntat. Fără să arate frică. Din orgoliu.

Ceilalţi l-au împuşcat; fără ură; din ordin.

Ai lui l-au decorat post-mortem; fără pompă; din obişnuinţă.

Familia i-a consacrat un cenotaf; fără marmură; din economie.

Fiul i s-anrolat voluntar; fără chemare; din eroism.

Fiica i s-a măritat cu cineva; fără dotă; din dragoste.

Şi soţia la fel.

5 gerar 2008

PASĂREA
- în sfârŞit, o poza adevărată pe un film de 800 ASA –
(luată undeva, la o sută optzeci şi trei de mile spre interior)

Gri.

Prezenţă şi absenţă. Ton fără culoare.

Nuanţă.

Gri.

Gri ca cerul...

Nu din cauza norilor... gri din cauza prafului, gri din cauza smaug-ului, gri din cauza cotidianului roz. Şi e bine că nu sunt nori, e bine! pentru că norii înseamnă ploaie iar ploaia curge în dâre pe chipuri, în dâre de mocirlă pe obrazul tencuit al zilei.

Cerul e gri; gri urban.

Ca şi blocurile, care sunt gri, altfel de gri - urban, deşi nu sunt albastre, deşi n-au fost şi nu vor fi niciodată albe.

Totul e gri, ca jocul schimbător al feţelor; foi transpirate de ardezie, plate, lucioase, care-şi târâie placida nelinişte fecundă pe întortocheatele trasee aleatorii ale vieţii burgheze, jucând molatec, din politeţe sau din oboseală, cazacioc. Un cazacioc straniu de păpuşi prinse într-un uriaş caleidoscop al indiferenţei; păpuşi goale din scutecul genezei şi până în cearceaful gri al funebrului.

Dacă cerul întreg e gri uman, cum de n-ar fi colţul, petecul de geam deschis, de un gri speranţă?

Nu are Bleu. Ce contează?

Nu are Soare. E fără importanţă.

Nu are Stele, nu are Lună. Cui să-i pese?

Are gri !... Şi aproape că ajunge.

Dar...

Dar a vedea o pasăre?!

Cine poate povesti un miracol?

Cine ar putea povesti despre Pasăre?

Pasărea Albă, tăioasă. Pasărea din seceri!

S-a ivit departe. S-a arătat, ciob de lumini fâlfâitor, plutind dinspre stânga, trecând către dreapta, vâslind spre răsărit. A venit, a fost şi s-a dus.

A fost Pasărea.

Pasărea Mării cu strigătul depărtării. A fost Pasărea Depărtării cu strigătul disperării. A fost Pasărea Disperării cu strigătul mării.Un strigăt sărat, sărat şi bogat, ca un strigăt strigat, ca un strigăt visat, pe creste de valuri, dincolo de oprelişti de maluri, un strigăt, un strigăt jelitor ca un strigăt de dor.

- E pescăruşul! E pescăruşul! - am ţipat cu toţii, noi cei care avem un petec, un colt de geam deschis. E pescăruşul!

Unii, poate pentru că locuiesc mai sus, poate doar pentru că au fost, ca întotdeauna, mai aproape, au zis că a fost un albatros.

Puterea a mediatizat. A spus că este Pasărea ei; o schimbare.

Ceilalti au zis că n-a fost nimic; dar că păsările marine nu mai au din ce trăi şi că migrează; că se hranesc din gropile de gunoaie ale oraşelor şi că asta nu-i o schimbare pentru nimeni.

Vasile, care e pilot şi care zboară sâmbăta şi câteodată duminica, dacă nu cânta la Biserică, a spus prietenilor săi că văzuţi de sus, pescaruşii sunt gri, nu albi. Gri urban. Aproape uman.

Oricum un lucru e sigur : o pasăre a trecut.

Strigătul a rămas.

În priviri.

În auz.

În gând.

În suflet.

În dorinţă.

Undeva, în nefiinţă.

4 gerar 2008

FÂNTÂNA FECIOAREI
- pictură naivă românească pe sticlă -

Mamei mele

Fântâna Fecioarei îşi casca ochiul ascuns în inima îngheţată a pietrei, printre pleoapele de lemn ale ghizdurilor sale acoperite de muşchi. Ridicată cine ştie când, pe Culmile Corbilor, de tihnă şi pomenire, e din veac umbrită de un pâlc de stejari care-au crescut în jurul ei, înfigându-şi rădăcinile noduroase, până-n inima dealului.

Fântâna e aici - aşa se spune - de pe vremea când basmul nu se născuse încă. Poate că a fost săpată înainte să se aseze oamenii pe aceste meleaguri…

Deşi se zice că apa ei e dulce si rece, nimeni nu-i foloseşte izvoarele. E ocolită în drumurile de seară şi nici chiar ziua, celor localnici, nu le place a zăbovi în preajma ei, căci de vieţi şi vieţi de om s-a dus vorba că este o poartă spre alte lumi şi că e făcătoare de minuni. Iar cu minunile nu ştii niciodată dacă sunt bune sau rele...

Şi, cine oare n-ar crede? Numai văzând cumpăna şi ciutura, ghizdurile - neschimbate din cele mai îndepărtate amintiri, de când o ştiu pomenile neuitate ale babelor - şi care tot n-au putrezit, aşa cum se întâmplă, bunăoară, cu alte fântâni, la numai câţiva ani după ce au fost scobite?! Cum să nu creadă sătenii în fapte necurate când, deşi s-au ridicat cruci, ca la toate fântânile, la aceasta, toate cele puse s-au măcinat în câteva luni, de nu s-a mai găsit decât scorojeala din blănile din care au fost făcute? Şi dacă Măria Sa, Stăpânul Locurilor şi Os Domnesc, a ridicat pe cheltuiala sa o cruce de piatră, că Fântâna Fecioarei se află pe pământurile lui, l-a ce i-a folosit? În câteva săptămâni aşa s-a umplut de muşchi şi de rugi de mure, că nu s-a mai văzut din mormântul de verdeaţă. Au îndepărtat buruienile si au râcâit muşchiul, de câteva ori, dar de fiecare dată au aflat scrisul din ce în ce mai mâncat, aşa ca până la urmă, nemaiputându-se citi numele ctitorilor ei, n-a mai căutat-o nimeni. Ba se zice ca de cum au lăsat-o-n tihna ei, a plesnit în două şi a căzut la pământ.

Din câte se povesteşte, nici un fântânar n-a coborât vreodată să-i limpezească apele sau să-i sleiască izvoarele, iar acum în zilele de azi nici că ar mai putea... Apa ei e însă la fel de limpede, aşa cum au apucat-o moşii moşilor bătrânilor noştri.

Aşa ca astea – vorbe-n dungă de la lume - umblă multe, poveşti, istorisiri nenumărate şi întâmplări ciudate; mai ales nenorociri şi necazuri, toate legate de apa ei. Nimeni nu poate însă spune că lui cutare anume i s-a întâmplat cutare sau cutare treabă. Îi auzi numai cu din al de alea cum că “se zice că...”, “am auzit că...”, “a bătrână din Valea Seacă a povestit că...” – aşa, vorbe din snoave şi zise din zise, zvon de zvon, până s-a ţesut în jurul ei o pânză de temeri care odată cu seara ridică aburi de spaimă pe Culmile Corbilor.

Mai mult, nimeni nu ştia şi nu putea prepune de ce avea numele pe care-l are, dar dacă aşa au apucat-o ăi vechi, apoi Fântâna Fecioarei i-au spus şi aşa îi zicem şi noi, în aste zile vechi de ani şi trecute de milă...

.

Şi poate că unii au început a-nţelege în anii din urmă...

*

Să tot fie vreo trei sau patru de când în toamnă, au venit păstorii.

Au venit, au stat şi au plecat, aşa cum fac de când e locul ăsta loc.

Numai unul a rămas. Unul venit întâia oară. Unul tânar şi frumos în straiele lui albe, niciodată pătate, unul ce avea părul bălai. A stat şi a rămas pe Culmile Corbilor, lângă Fântâna Fecioarei, până a dat în primăvară. Abia atunci a plecat şi după ce iarbă a crescut înalta şi verde, nici nu s-a mai cunoscut locul unde şi-a avut stâna… şi oricum nu s-a dus nimeni să vadă.

N-a prea umblat prin sat, păstorul, dar când arareori trecea, se îmbujorau fetele la obraji şi încetau gâlcevile şi toate erau parcă altfel, ca nicicând, de parcă el era binecuvântarea ce răspândea atâta bunătate în jurul său.

În primăvara aceea toţi mieii ce s-au născut, chiar şi din oi negre, au fost albi, ca turmele lui şi de cele mai multe ori câte doi. Belşugul a dat pe de lături din hambare, că a rodit pământul mai mult decât se aude din moşi, că s-ar întâmpla, o dată la o viaţă de om bătrân şi nici atunci.

Şi toti copii care s-au ivit pe lume, ca şi mieii, au fost altfel, bălai, cu ochii de cer şi mereu cu zâmbetul pe buze... dar nu s-a zis că e minune, fiindcă s-au mai văzut copii cu părul ca miriştile coapte, când le alintă vânturile calde de vară...

Nimeni nu a legat toate întâmplările de şederea păstorului, că nici n-ar fi avut ce lega. A fost un păstor, un păstor ca toţi păstorii, chiar dacă mai frumos, chiar dacă singur şi fără ciobani...

Doar Maria, fata orfană de la marginea satului, a plâns în taina bordeiului ei.

A plîns la plecarea lui şi s-a sălbăticit mai rău ca-nainte. N-a mai ieşit la taină. N-a mai văzut-o lumea. N-a mai ştiut-o nimeni... şi nici la biserica nu s-a mai dus!

Şi lunile au trecut, aşa cum trece timpul, încet dar pe nesimţite, adăugând zi peste zi, pâna s-au dus rândunelele, până la culesul viilor şi al poamelor, dincolo de ploile târzii şi de primele zăpezi, până în Sfântul Ajun al Crăciunului.

Au venit şi-n acel an turmele. Au venit, au plecat, dar tânărul păstor n-a mai fost văzut şi, la urma urmei, cine şi-a adus aminte de el?

Şi, de Ajun, s-a pornit o viforniţă atât de împotrivită, încât nici copiii n-au mai putut răzbi prin sat să poarte Steaua şi să-şi ure colindele.

Să tot fi fost pe la mijloc de noapte, cand şade Anul Sfânt în cumpene… da, cam pe atunci, s-au pornit lupii a jeli deasupra satului dinspre Culmile Corbilor.

Vitele au prins a se foi şi a mugi prin staule şi bordeie, până ce taurul cel mare de la Curte a rupt lanţurile, a spart uşile, a luat în coarne porţile şi a gonit turbat pe uliţă. Ce s-a întâmplat în acele clipe de spaimă, niciunul nu ştie, dar mai toate vitele, că la poruncă, s-au smuls de la căldura adăpostului şi tropotind tăcut troienele, buhăind ca şuvoiaele muntelui în dezgheţ, au luat urma taurului şi au străbătut satul spre soare Răsare, spre culmi, spre Culmile Corbilor.

Spre locul unde urlau sufletele înfometate ale lui Ducă-se pe Pustii.

Şi oamenii, speriaţi, au lăsat şi ei somnul dulce şi au ieşit în urma lor, strigând şi zbierând, dând glas cu deznădejde sub viforul ce parcă voia să-i astupe astupându-le lumea. Cu mic, cu mare, au alergat prin nămeţi spre coastă, femei şi bărbaţi, copii mai mărişori şi fete, că li se ducea bucătura din bătătura.

Greu şi aspru le-a fost drumul în noaptea dezlăntuită!

Toti îşi aduc aminte.

Şi cum să uite?

Cum să uite, cât de mare le-a fost spaimă văzând că vitele, a căror urme erau ca drumul mare şi prea greu de astupat de viscol, se îndreaptă spre Ea, spre Fântâna Fecioarei? În noaptea aceea, în Noaptea Sfântă, s-au temut, de parcă ar fi fost cu putinţă vreo răutate sau vreo viclenie de-a Necuratului.

S-au temut, dar foamea şi nu foamea, ci mai ales frica de foame, i-a mânat din urmă cu biciul nevoilor să-şi aducă vitele înapoi.

Da, au fugit după ele. Au fugit până la capătul puterii, până la capătul răsuflării. Au fugit şi le-au găsit. Acolo, sus, pe culme.

Mai întîi le-au văzut, stând bulucite grămadă. Le-au văzut că erau multe! Toată carnea satului şi cireada Conacului! Dintre vite au zărit izvorând o blândă lumină, de parcă ar fi fost foc aprins, deşi nu era, acolo… acolo înspre gorunii veşnici. Acolo, chiar acolo lângă Fântâna Fecioarei.

Abia atunci şi-au dat seama că furtuna a stat. Sau... poate că acolo nici nu se abătuse fiindcă pe jos nu era un fulg de zăpadă peste iarba verde şi crudă.

S-au codit ce s-au codit, fără să îndrăznească să şoptească prea mult între ei, apoi unii au prins inimă, să se ducă, să vadă ce-i. Să înţeleagă de ce s-au strîns toate vitele astfel într-un loc atât de ciudat.

Şi a fost de parcă nu s-ar fi putut să fie. A fost de parcă le-ar fi citit popa-n biserică...

Fata era acolo.

Albă la faţă ca zăpada. Era acolo, sprijinită de cel mai gros dintre stejari.

Ar fi zis că doarme, la cum ţinea ochii închişi. Aşa ar fi zis, de n-ar fi simţit că e moartă. În braţele ei însă, mic şi dolofan, un prunc gol-goluţ privea la ei zâmbind, deşi era abia născut. Zâmbea şi avea tâmplele încununate cu un rug de mure ce-i brobonea fruntea cu mărgăritare de sânge...

Vitele bulucite s-au dat în lături spre Soare Răsare şi păstorul bălai (atunci abia şi-au adus aminte de toate) a intrat în cercul de coarne şi i-a luat pruncul, plecând iute, aşa cum venise spre beznele în care lupii amuţiseră îngroziţi.

Vitele s-au întors cuminţi.

Oamenii au adus mama pe braţe. Femeile care au grijit-o de moarte murmură uneori de spaimă, că n-a fost lucru obişnuit... că poate a fost ceva necurat... fiindcă deşi născuse Maria era înca fată mare.

*

Da aşa s-a întâmplat acum opt ani la Fântâna Fecioarei, de parcă cei vechi ar fi ştiut de ce o botează astfel. Aşa s-a întâmplat şi acum apa a crescut pâna la ghizduri şi dă singură pe de lături, acolo în vârful Culmii Corbilor, dă pe de lături ca un limpede şi nesecat izvor de lacrimi ce se face pârâu spre vale...

Numai de Paşti, apa se revarsă roşie ca sângele.

Trei zile.

4 faurar 2008

FACTORUL ALEATORIU
- proiect de reclamă HyTech; aerograf pe sticlă -

Luna-şi trimite mângâierea prin desişul plin de sevă ale arborilor bătrâni - martori tăcuţi a sute şi mii de întâmplări mărunte, vesele sau triste, ca toate cele ce dau naştere heteroclitului banal al mereului cotidian. Arborii au văzut multe, auzind multe. Au înţeles ceea ce era de priceput. Chiar acum îşi mişcă frunzele sub adierea luminoasă, adăpostind sub bogăţia foşnetului lor, tăcerea. Fiindcă în muţenia ei, tăcerea spune multe. Mai ales tăcerea unui om aşezat pe o bancă, aici, în parc, noaptea, singur ca nimeni; un om care a venit tocmai în această alee cu pietris sclipitor şi cu bănci alternate - alee de îndragostiţi. Pilaştri ce sustin bolta unei catedrale gotice, arborii prefiră cerul printre ramuri, zugrăvind vitralii argintii.

Omul nu aşteaptă. Stă. Doar privirile merg de colo, până colo, arătând că nu doarme. Pare să asculte, să caute, să încerce să găsescă un răspuns, dar nu-i adevărat - se bucură de parfumul nopţii. Se bucură de tăcerea nopţii. Se bucură de priveliştea nopţii. Atât. Acum încearcă să-şi închipuie că jocul de umbre de pe alee este miracolul unei piei uriaşe de şarpe. Şi dacă aleea n-arătă a şarpe, nu are nici o importanţă - ajunge că are dreptul la vis. La un vis în trezie...

Fară probleme de chirie, de serviciu, de socoteli, de obligaţii şi drepturi. Doar aşa - gratuit.

Un scrâşnet usor.

Sunt paşi.

Paşi ce vin dinspre rondul Trandafirilor. Pietrtişul scârţie din ce în ce mai audibil, ieşind astfel, parţial din anonimatul de mulţime confuză care-l alcătuieşte, ca să participe fracţionar, la mulţimea nu mai puţin anonimă a protestatarilor. Pietrişul scârţâie sub apăsarea paşilor, rămânand în urmă - pietriş în pietriş - cu mulţumirea de a fi fost auzit. Iar pietricele ce nu au fost călcate nici măcar nu bagă de seamă că au avut o oportunitate majoră, că au avut ghinionul să nu-şi exercite un drept; după cum nici pietricelele peste care nu s-a trecut încă nu-şi imaginează că vor putea scârţâi şi ele la rândul lor, dacă vor avea un rând. Un rând care crează o ierarhie.

Preeminenţa protestatarilor inutili asupra celor care acceptă inconştienţi. Din punctul de vedere al tălpilor care trec nu este însă nici o diferenţă marcantă.

Siluetele se ivesc; siluete femenine; trei; având graţia sexului şi căpătând magicul şi misterul decorului. Trei siluete feminine îmbracate în alb. În halate albe. Ca-n laboratoare. Halate care nu pot şi nu caută să ascundă formele bogate ce evadează spre vedere de sub materialul subţire. Gambe lungi, interminabile. Sandale cu şireturi înfăşurate pănă sus, înapoi spre şoldurile suverane. Mijlocul ghicit subţire. Sînii clasici în perfecţiune, scot în evidenţă ecusoanele strălucitoare.

Sunt atăt de asemănatoare încât par gemene. Sunt atât de înmărmuritoare încât ar putea fi ireale: nasuri drepte, ochi albaştri, sprâncene arcuite şi buze pline, bărbie rotundă; semeţie, serenitate, înţelepciune, linişte, gravitate. Părul e ridicat şi strâns ca al Afroditei Cnide, astfel încât să pună în evidenţă curba gătului. Este doar o singură deosebire aparentă între ele: în dreapta e blondă, în stânga roşcata şi la mijloc, între ele, bruna.

Ciudat ca-n aproape întunericul din jur se pot distinge atât de clar culorile...!

Fără să-l vadă sunt gata să treacă prin faţa omului. Poate că urmând un şir mai devreme început, blonda vorbeşte:

- Recunosc că-i mai uşor aşa, dar mi se pare netraditional şi de aceea nu-mi place! - şi-şi bagă mâinile în buzunarele halatului.

- Nici mie nu-mi place costumul, - murmură bruna. Ş-apoi, - urmează ea -, nici n-am înţeles prea bine despre ce e vorba. Am fost prea uimită de schimbare. Cum se va alege momentul?

- Asta-i trebă şi specialitatea mea, - răspunde a treia, jucându- se maşinal cu un obiect mic şi strălucitor.

- Ştim că e treba ta. Numai că până intervii tu, noi construim jocul. Măcar să ştiu cum se termină.

- Păi, cum să se termine? Ca-ntotdeauna. Finalitatea rămâne neschimbată, numai modalitaţile diferă... şi asta numai într-o oarecare măsură.

- Mie mi se pare foarte diferit, - o contrazice blonda.

- De ce? - îtreabă bruna. Mie mi se pare clar. Tu va trebui să te ocupi de programul general cuprinzând toate formele şi variantele jocului, iar eu voi particulariză fiecare joc în parte. Ea - şi arată spre roşcată -, va introduce factorul aleatoriu...

- Mie-mi plăcea mai mult înainte de reciclare. Înante să aducă maşina...Ştiam când se termină.

- E mai amuzant aşa. O să avem toate surpriza.

- Nu mi se pare corect.

- Trebuia să ne punem şi noi în pas cu timpul. Ce amestec are corectitudinea?

Blonda vrea să răspundă dar roşcata şi face semn să tacă apoi şopteşte:

- N-ai văzut câţi sunt? Nu crezi că trebuia să trecem de la manual la mecanic şi de la creativ la automat?

- Eu prefer cu mult maşina, - întăreşte iarăşi bruna. E mai rapidă şi mai eficientă.

Se lasă iar o pauză şi paşii lor se-ndepărtează. Departe, blonda:

- Şi cu sculele vechi ce vom face?

- Iacă, aşa! - şi roşcata aruncă pe jos micul obiect stălucitor, apoi râzând : Nu mai am nevoie de ea, am factorul aleatoriu.

Prinse de curba pe care peisagistul a desenat-o cândva, pier toate trei, dincolo de vederea care le-a plăsmuit.

După un timp, omul se scoală şi pleacă spre casă, urmând acelaşi drum cu ele, spre ieşire. Gândurile lui zboară peste alte gânduri, printre văile minţii.

Strălucirea de jos şi atrage atenţia.

Se apleacă.

Apucă şi ridică obiectul.

E o foarfecă nu prea mare din cristal lăptos ce pare să prindă şi să reverbereze toată lumina lunii. O întoarce pe o parte şi pe alată, intrigat şi uimit de neasemuita lucrătura.

Un scris.

Un scris pe lamâ.

Oglindeşte lama ca să citească.

Sunt caractere necunoscute, făcute însă pentru toate înţelegerile.

Ele alcătuiesc un singur cuvânt: ATHROPOS

4 faurar 2008