MAIORUL ROTARU
- crochiu sumar; sânge uscat pe un zid de execuţie -
Cocoşul de alamă a început să cheme tuşind cu spaimă.
- Săriţi mă, că vine! Săriţi!
- E frunză şi iarbă!
- La arme, mă!
- Săriţi!
Ţipetele şi trompetările s-au încrucişat, s-au găsit, şi-au răspuns; oamenii au încercat să sară; alarma a trecut însă repede.
Primul a fost Gornistul; n-a mai sunat.
Apoi sentinelele - n-au mai urlat.
Cei care-au sărit, s-au potolit.
În sfârşit, cei care mai dormeau încă, s-au trezit buimaci pentru a adormi la loc, mai cu luptă, mai fără, după cât izbutise fiecare să se departeze de visul său - visul zbuciumat al unei unei ostenite nopţi de aşteptare.
Doar ofiţerii, ofiţeri fiind, au fost adunaţi ca să-nţeleagă.
S-au privit între ei. I-au privit pe ceilalţi. Şi au înţeles.
Unii au tăcut.
Alţii au mormăit.
Câţiva au înjurat.
Părintele Elisei a-nceput să se roage.
Ion Gânju a râs.
Apăcurăresei a scuipat. La ţintă, ca întotdeauna.
Au urmat ţipete şi-nvalmăşeală.
După, când petrecerea părea ispravită, în mirosul dulceag ce aburea de pe pardoseala de scânduri tocite, dintre trupurile pierdute-n odihnă, parcă mahmur, maiorul Rotaru s-a ridicat încet, încet, cu mişcări întrerupte, până s-a simţit stăpân pe ameţeală.
S-a înţepenit pe picioare. A prins rădăcină. Drept. Foarte drept. Cu bărbia împinsă înainte. Cu zâmbet pe buze. Un zâmbet nărăvaş; aşa cum ştie mereu surâde chiar si sub povara rănilor.
Şi un mârîit, uşor mirat, a răspuns surâsului său.
Clipa se cerea cinstită.
- Ura! - a strigat maiorul. Veţi fi învinşi! Ura!!
Şi ce altceva i-ar fi fost dat să facă, stând aşa, cu ceilalţi de jur împrejur?
Ca fiecare, şi-a îndeplinit datoria.
El a-nfruntat. Fără să arate frică. Din orgoliu.
Ceilalţi l-au împuşcat; fără ură; din ordin.
Ai lui l-au decorat post-mortem; fără pompă; din obişnuinţă.
Familia i-a consacrat un cenotaf; fără marmură; din economie.
Fiul i s-anrolat voluntar; fără chemare; din eroism.
Fiica i s-a măritat cu cineva; fără dotă; din dragoste.
Şi soţia la fel.
