PASĂREA
- în sfârŞit, o poza adevărată pe un film de 800 ASA –
(luată undeva, la o sută optzeci şi trei de mile spre interior)
Gri.
Prezenţă şi absenţă. Ton fără culoare.
Nuanţă.
Gri.
Gri ca cerul...
Nu din cauza norilor... gri din cauza prafului, gri din cauza smaug-ului, gri din cauza cotidianului roz. Şi e bine că nu sunt nori, e bine! pentru că norii înseamnă ploaie iar ploaia curge în dâre pe chipuri, în dâre de mocirlă pe obrazul tencuit al zilei.
Cerul e gri; gri urban.
Ca şi blocurile, care sunt gri, altfel de gri - urban, deşi nu sunt albastre, deşi n-au fost şi nu vor fi niciodată albe.
Totul e gri, ca jocul schimbător al feţelor; foi transpirate de ardezie, plate, lucioase, care-şi târâie placida nelinişte fecundă pe întortocheatele trasee aleatorii ale vieţii burgheze, jucând molatec, din politeţe sau din oboseală, cazacioc. Un cazacioc straniu de păpuşi prinse într-un uriaş caleidoscop al indiferenţei; păpuşi goale din scutecul genezei şi până în cearceaful gri al funebrului.
Dacă cerul întreg e gri uman, cum de n-ar fi colţul, petecul de geam deschis, de un gri speranţă?
Nu are Bleu. Ce contează?
Nu are Soare. E fără importanţă.
Nu are Stele, nu are Lună. Cui să-i pese?
Are gri !... Şi aproape că ajunge.
Dar...
Dar a vedea o pasăre?!
Cine poate povesti un miracol?
Cine ar putea povesti despre Pasăre?
Pasărea Albă, tăioasă. Pasărea din seceri!
S-a ivit departe. S-a arătat, ciob de lumini fâlfâitor, plutind dinspre stânga, trecând către dreapta, vâslind spre răsărit. A venit, a fost şi s-a dus.
A fost Pasărea.
Pasărea Mării cu strigătul depărtării. A fost Pasărea Depărtării cu strigătul disperării. A fost Pasărea Disperării cu strigătul mării.Un strigăt sărat, sărat şi bogat, ca un strigăt strigat, ca un strigăt visat, pe creste de valuri, dincolo de oprelişti de maluri, un strigăt, un strigăt jelitor ca un strigăt de dor.
- E pescăruşul! E pescăruşul! - am ţipat cu toţii, noi cei care avem un petec, un colt de geam deschis. E pescăruşul!
Unii, poate pentru că locuiesc mai sus, poate doar pentru că au fost, ca întotdeauna, mai aproape, au zis că a fost un albatros.
Puterea a mediatizat. A spus că este Pasărea ei; o schimbare.
Ceilalti au zis că n-a fost nimic; dar că păsările marine nu mai au din ce trăi şi că migrează; că se hranesc din gropile de gunoaie ale oraşelor şi că asta nu-i o schimbare pentru nimeni.
Vasile, care e pilot şi care zboară sâmbăta şi câteodată duminica, dacă nu cânta la Biserică, a spus prietenilor săi că văzuţi de sus, pescaruşii sunt gri, nu albi. Gri urban. Aproape uman.
Oricum un lucru e sigur : o pasăre a trecut.
Strigătul a rămas.
În priviri.
În auz.
În gând.
În suflet.
În dorinţă.
Undeva, în nefiinţă.
