FÂNTÂNA FECIOAREI
- pictură naivă românească pe sticlă -
Fântâna Fecioarei îşi casca ochiul ascuns în inima îngheţată a pietrei, printre pleoapele de lemn ale ghizdurilor sale acoperite de muşchi. Ridicată cine ştie când, pe Culmile Corbilor, de tihnă şi pomenire, e din veac umbrită de un pâlc de stejari care-au crescut în jurul ei, înfigându-şi rădăcinile noduroase, până-n inima dealului.
Fântâna e aici - aşa se spune - de pe vremea când basmul nu se născuse încă. Poate că a fost săpată înainte să se aseze oamenii pe aceste meleaguri…
Deşi se zice că apa ei e dulce si rece, nimeni nu-i foloseşte izvoarele. E ocolită în drumurile de seară şi nici chiar ziua, celor localnici, nu le place a zăbovi în preajma ei, căci de vieţi şi vieţi de om s-a dus vorba că este o poartă spre alte lumi şi că e făcătoare de minuni. Iar cu minunile nu ştii niciodată dacă sunt bune sau rele...
Şi, cine oare n-ar crede? Numai văzând cumpăna şi ciutura, ghizdurile - neschimbate din cele mai îndepărtate amintiri, de când o ştiu pomenile neuitate ale babelor - şi care tot n-au putrezit, aşa cum se întâmplă, bunăoară, cu alte fântâni, la numai câţiva ani după ce au fost scobite?! Cum să nu creadă sătenii în fapte necurate când, deşi s-au ridicat cruci, ca la toate fântânile, la aceasta, toate cele puse s-au măcinat în câteva luni, de nu s-a mai găsit decât scorojeala din blănile din care au fost făcute? Şi dacă Măria Sa, Stăpânul Locurilor şi Os Domnesc, a ridicat pe cheltuiala sa o cruce de piatră, că Fântâna Fecioarei se află pe pământurile lui, l-a ce i-a folosit? În câteva săptămâni aşa s-a umplut de muşchi şi de rugi de mure, că nu s-a mai văzut din mormântul de verdeaţă. Au îndepărtat buruienile si au râcâit muşchiul, de câteva ori, dar de fiecare dată au aflat scrisul din ce în ce mai mâncat, aşa ca până la urmă, nemaiputându-se citi numele ctitorilor ei, n-a mai căutat-o nimeni. Ba se zice ca de cum au lăsat-o-n tihna ei, a plesnit în două şi a căzut la pământ.
Din câte se povesteşte, nici un fântânar n-a coborât vreodată să-i limpezească apele sau să-i sleiască izvoarele, iar acum în zilele de azi nici că ar mai putea... Apa ei e însă la fel de limpede, aşa cum au apucat-o moşii moşilor bătrânilor noştri.
Aşa ca astea – vorbe-n dungă de la lume - umblă multe, poveşti, istorisiri nenumărate şi întâmplări ciudate; mai ales nenorociri şi necazuri, toate legate de apa ei. Nimeni nu poate însă spune că lui cutare anume i s-a întâmplat cutare sau cutare treabă. Îi auzi numai cu din al de alea cum că “se zice că...”, “am auzit că...”, “a bătrână din Valea Seacă a povestit că...” – aşa, vorbe din snoave şi zise din zise, zvon de zvon, până s-a ţesut în jurul ei o pânză de temeri care odată cu seara ridică aburi de spaimă pe Culmile Corbilor.
Mai mult, nimeni nu ştia şi nu putea prepune de ce avea numele pe care-l are, dar dacă aşa au apucat-o ăi vechi, apoi Fântâna Fecioarei i-au spus şi aşa îi zicem şi noi, în aste zile vechi de ani şi trecute de milă...
.
Şi poate că unii au început a-nţelege în anii din urmă...
*
Să tot fie vreo trei sau patru de când în toamnă, au venit păstorii.
Au venit, au stat şi au plecat, aşa cum fac de când e locul ăsta loc.
Numai unul a rămas. Unul venit întâia oară. Unul tânar şi frumos în straiele lui albe, niciodată pătate, unul ce avea părul bălai. A stat şi a rămas pe Culmile Corbilor, lângă Fântâna Fecioarei, până a dat în primăvară. Abia atunci a plecat şi după ce iarbă a crescut înalta şi verde, nici nu s-a mai cunoscut locul unde şi-a avut stâna… şi oricum nu s-a dus nimeni să vadă.
N-a prea umblat prin sat, păstorul, dar când arareori trecea, se îmbujorau fetele la obraji şi încetau gâlcevile şi toate erau parcă altfel, ca nicicând, de parcă el era binecuvântarea ce răspândea atâta bunătate în jurul său.
În primăvara aceea toţi mieii ce s-au născut, chiar şi din oi negre, au fost albi, ca turmele lui şi de cele mai multe ori câte doi. Belşugul a dat pe de lături din hambare, că a rodit pământul mai mult decât se aude din moşi, că s-ar întâmpla, o dată la o viaţă de om bătrân şi nici atunci.
Şi toti copii care s-au ivit pe lume, ca şi mieii, au fost altfel, bălai, cu ochii de cer şi mereu cu zâmbetul pe buze... dar nu s-a zis că e minune, fiindcă s-au mai văzut copii cu părul ca miriştile coapte, când le alintă vânturile calde de vară...
Nimeni nu a legat toate întâmplările de şederea păstorului, că nici n-ar fi avut ce lega. A fost un păstor, un păstor ca toţi păstorii, chiar dacă mai frumos, chiar dacă singur şi fără ciobani...
Doar Maria, fata orfană de la marginea satului, a plâns în taina bordeiului ei.
A plîns la plecarea lui şi s-a sălbăticit mai rău ca-nainte. N-a mai ieşit la taină. N-a mai văzut-o lumea. N-a mai ştiut-o nimeni... şi nici la biserica nu s-a mai dus!
Şi lunile au trecut, aşa cum trece timpul, încet dar pe nesimţite, adăugând zi peste zi, pâna s-au dus rândunelele, până la culesul viilor şi al poamelor, dincolo de ploile târzii şi de primele zăpezi, până în Sfântul Ajun al Crăciunului.
Au venit şi-n acel an turmele. Au venit, au plecat, dar tânărul păstor n-a mai fost văzut şi, la urma urmei, cine şi-a adus aminte de el?
Şi, de Ajun, s-a pornit o viforniţă atât de împotrivită, încât nici copiii n-au mai putut răzbi prin sat să poarte Steaua şi să-şi ure colindele.
Să tot fi fost pe la mijloc de noapte, cand şade Anul Sfânt în cumpene… da, cam pe atunci, s-au pornit lupii a jeli deasupra satului dinspre Culmile Corbilor.
Vitele au prins a se foi şi a mugi prin staule şi bordeie, până ce taurul cel mare de la Curte a rupt lanţurile, a spart uşile, a luat în coarne porţile şi a gonit turbat pe uliţă. Ce s-a întâmplat în acele clipe de spaimă, niciunul nu ştie, dar mai toate vitele, că la poruncă, s-au smuls de la căldura adăpostului şi tropotind tăcut troienele, buhăind ca şuvoiaele muntelui în dezgheţ, au luat urma taurului şi au străbătut satul spre soare Răsare, spre culmi, spre Culmile Corbilor.
Spre locul unde urlau sufletele înfometate ale lui Ducă-se pe Pustii.
Şi oamenii, speriaţi, au lăsat şi ei somnul dulce şi au ieşit în urma lor, strigând şi zbierând, dând glas cu deznădejde sub viforul ce parcă voia să-i astupe astupându-le lumea. Cu mic, cu mare, au alergat prin nămeţi spre coastă, femei şi bărbaţi, copii mai mărişori şi fete, că li se ducea bucătura din bătătura.
Greu şi aspru le-a fost drumul în noaptea dezlăntuită!
Toti îşi aduc aminte.
Şi cum să uite?
Cum să uite, cât de mare le-a fost spaimă văzând că vitele, a căror urme erau ca drumul mare şi prea greu de astupat de viscol, se îndreaptă spre Ea, spre Fântâna Fecioarei? În noaptea aceea, în Noaptea Sfântă, s-au temut, de parcă ar fi fost cu putinţă vreo răutate sau vreo viclenie de-a Necuratului.
S-au temut, dar foamea şi nu foamea, ci mai ales frica de foame, i-a mânat din urmă cu biciul nevoilor să-şi aducă vitele înapoi.
Da, au fugit după ele. Au fugit până la capătul puterii, până la capătul răsuflării. Au fugit şi le-au găsit. Acolo, sus, pe culme.
Mai întîi le-au văzut, stând bulucite grămadă. Le-au văzut că erau multe! Toată carnea satului şi cireada Conacului! Dintre vite au zărit izvorând o blândă lumină, de parcă ar fi fost foc aprins, deşi nu era, acolo… acolo înspre gorunii veşnici. Acolo, chiar acolo lângă Fântâna Fecioarei.
Abia atunci şi-au dat seama că furtuna a stat. Sau... poate că acolo nici nu se abătuse fiindcă pe jos nu era un fulg de zăpadă peste iarba verde şi crudă.
S-au codit ce s-au codit, fără să îndrăznească să şoptească prea mult între ei, apoi unii au prins inimă, să se ducă, să vadă ce-i. Să înţeleagă de ce s-au strîns toate vitele astfel într-un loc atât de ciudat.
Şi a fost de parcă nu s-ar fi putut să fie. A fost de parcă le-ar fi citit popa-n biserică...
Fata era acolo.
Albă la faţă ca zăpada. Era acolo, sprijinită de cel mai gros dintre stejari.
Ar fi zis că doarme, la cum ţinea ochii închişi. Aşa ar fi zis, de n-ar fi simţit că e moartă. În braţele ei însă, mic şi dolofan, un prunc gol-goluţ privea la ei zâmbind, deşi era abia născut. Zâmbea şi avea tâmplele încununate cu un rug de mure ce-i brobonea fruntea cu mărgăritare de sânge...
Vitele bulucite s-au dat în lături spre Soare Răsare şi păstorul bălai (atunci abia şi-au adus aminte de toate) a intrat în cercul de coarne şi i-a luat pruncul, plecând iute, aşa cum venise spre beznele în care lupii amuţiseră îngroziţi.
Vitele s-au întors cuminţi.
Oamenii au adus mama pe braţe. Femeile care au grijit-o de moarte murmură uneori de spaimă, că n-a fost lucru obişnuit... că poate a fost ceva necurat... fiindcă deşi născuse Maria era înca fată mare.
Da aşa s-a întâmplat acum opt ani la Fântâna Fecioarei, de parcă cei vechi ar fi ştiut de ce o botează astfel. Aşa s-a întâmplat şi acum apa a crescut pâna la ghizduri şi dă singură pe de lături, acolo în vârful Culmii Corbilor, dă pe de lături ca un limpede şi nesecat izvor de lacrimi ce se face pârâu spre vale...
Numai de Paşti, apa se revarsă roşie ca sângele.
Trei zile.
