FACTORUL ALEATORIU
- proiect de reclamă HyTech; aerograf pe sticlă -
Luna-şi trimite mângâierea prin desişul plin de sevă ale arborilor bătrâni - martori tăcuţi a sute şi mii de întâmplări mărunte, vesele sau triste, ca toate cele ce dau naştere heteroclitului banal al mereului cotidian. Arborii au văzut multe, auzind multe. Au înţeles ceea ce era de priceput. Chiar acum îşi mişcă frunzele sub adierea luminoasă, adăpostind sub bogăţia foşnetului lor, tăcerea. Fiindcă în muţenia ei, tăcerea spune multe. Mai ales tăcerea unui om aşezat pe o bancă, aici, în parc, noaptea, singur ca nimeni; un om care a venit tocmai în această alee cu pietris sclipitor şi cu bănci alternate - alee de îndragostiţi. Pilaştri ce sustin bolta unei catedrale gotice, arborii prefiră cerul printre ramuri, zugrăvind vitralii argintii.
Omul nu aşteaptă. Stă. Doar privirile merg de colo, până colo, arătând că nu doarme. Pare să asculte, să caute, să încerce să găsescă un răspuns, dar nu-i adevărat - se bucură de parfumul nopţii. Se bucură de tăcerea nopţii. Se bucură de priveliştea nopţii. Atât. Acum încearcă să-şi închipuie că jocul de umbre de pe alee este miracolul unei piei uriaşe de şarpe. Şi dacă aleea n-arătă a şarpe, nu are nici o importanţă - ajunge că are dreptul la vis. La un vis în trezie...
Fară probleme de chirie, de serviciu, de socoteli, de obligaţii şi drepturi. Doar aşa - gratuit.
Un scrâşnet usor.
Sunt paşi.
Paşi ce vin dinspre rondul Trandafirilor. Pietrtişul scârţie din ce în ce mai audibil, ieşind astfel, parţial din anonimatul de mulţime confuză care-l alcătuieşte, ca să participe fracţionar, la mulţimea nu mai puţin anonimă a protestatarilor. Pietrişul scârţâie sub apăsarea paşilor, rămânand în urmă - pietriş în pietriş - cu mulţumirea de a fi fost auzit. Iar pietricele ce nu au fost călcate nici măcar nu bagă de seamă că au avut o oportunitate majoră, că au avut ghinionul să nu-şi exercite un drept; după cum nici pietricelele peste care nu s-a trecut încă nu-şi imaginează că vor putea scârţâi şi ele la rândul lor, dacă vor avea un rând. Un rând care crează o ierarhie.
Preeminenţa protestatarilor inutili asupra celor care acceptă inconştienţi. Din punctul de vedere al tălpilor care trec nu este însă nici o diferenţă marcantă.
Siluetele se ivesc; siluete femenine; trei; având graţia sexului şi căpătând magicul şi misterul decorului. Trei siluete feminine îmbracate în alb. În halate albe. Ca-n laboratoare. Halate care nu pot şi nu caută să ascundă formele bogate ce evadează spre vedere de sub materialul subţire. Gambe lungi, interminabile. Sandale cu şireturi înfăşurate pănă sus, înapoi spre şoldurile suverane. Mijlocul ghicit subţire. Sînii clasici în perfecţiune, scot în evidenţă ecusoanele strălucitoare.
Sunt atăt de asemănatoare încât par gemene. Sunt atât de înmărmuritoare încât ar putea fi ireale: nasuri drepte, ochi albaştri, sprâncene arcuite şi buze pline, bărbie rotundă; semeţie, serenitate, înţelepciune, linişte, gravitate. Părul e ridicat şi strâns ca al Afroditei Cnide, astfel încât să pună în evidenţă curba gătului. Este doar o singură deosebire aparentă între ele: în dreapta e blondă, în stânga roşcata şi la mijloc, între ele, bruna.
Ciudat ca-n aproape întunericul din jur se pot distinge atât de clar culorile...!
Fără să-l vadă sunt gata să treacă prin faţa omului. Poate că urmând un şir mai devreme început, blonda vorbeşte:
- Recunosc că-i mai uşor aşa, dar mi se pare netraditional şi de aceea nu-mi place! - şi-şi bagă mâinile în buzunarele halatului.
- Nici mie nu-mi place costumul, - murmură bruna. Ş-apoi, - urmează ea -, nici n-am înţeles prea bine despre ce e vorba. Am fost prea uimită de schimbare. Cum se va alege momentul?
- Asta-i trebă şi specialitatea mea, - răspunde a treia, jucându- se maşinal cu un obiect mic şi strălucitor.
- Ştim că e treba ta. Numai că până intervii tu, noi construim jocul. Măcar să ştiu cum se termină.
- Păi, cum să se termine? Ca-ntotdeauna. Finalitatea rămâne neschimbată, numai modalitaţile diferă... şi asta numai într-o oarecare măsură.
- Mie mi se pare foarte diferit, - o contrazice blonda.
- De ce? - îtreabă bruna. Mie mi se pare clar. Tu va trebui să te ocupi de programul general cuprinzând toate formele şi variantele jocului, iar eu voi particulariză fiecare joc în parte. Ea - şi arată spre roşcată -, va introduce factorul aleatoriu...
- Mie-mi plăcea mai mult înainte de reciclare. Înante să aducă maşina...Ştiam când se termină.
- E mai amuzant aşa. O să avem toate surpriza.
- Nu mi se pare corect.
- Trebuia să ne punem şi noi în pas cu timpul. Ce amestec are corectitudinea?
Blonda vrea să răspundă dar roşcata şi face semn să tacă apoi şopteşte:
- N-ai văzut câţi sunt? Nu crezi că trebuia să trecem de la manual la mecanic şi de la creativ la automat?
- Eu prefer cu mult maşina, - întăreşte iarăşi bruna. E mai rapidă şi mai eficientă.
Se lasă iar o pauză şi paşii lor se-ndepărtează. Departe, blonda:
- Şi cu sculele vechi ce vom face?
- Iacă, aşa! - şi roşcata aruncă pe jos micul obiect stălucitor, apoi râzând : Nu mai am nevoie de ea, am factorul aleatoriu.
Prinse de curba pe care peisagistul a desenat-o cândva, pier toate trei, dincolo de vederea care le-a plăsmuit.
După un timp, omul se scoală şi pleacă spre casă, urmând acelaşi drum cu ele, spre ieşire. Gândurile lui zboară peste alte gânduri, printre văile minţii.
Strălucirea de jos şi atrage atenţia.
Se apleacă.
Apucă şi ridică obiectul.
E o foarfecă nu prea mare din cristal lăptos ce pare să prindă şi să reverbereze toată lumina lunii. O întoarce pe o parte şi pe alată, intrigat şi uimit de neasemuita lucrătura.
Un scris.
Un scris pe lamâ.
Oglindeşte lama ca să citească.
Sunt caractere necunoscute, făcute însă pentru toate înţelegerile.
Ele alcătuiesc un singur cuvânt: ATHROPOS
