NUMĂRĂTOAREA
Moses numără păduchii.
Îi numără de ore. Îi numără şi fiecare cifră aduce uitarea asupra celei precedente, păstrâdu-şi simbolul şi valoarea intrinsecă de Număr, aşa cum rătăcirea insectelor înscrie semne, semne ce se transformă în mesaje. Fiecare număr şi fiecare mesaj au o semnificaţie imanentă, semnificaţia acceptării.
Acceptarea încercării... dar Doamne! Cât de grea!
Toate cuvintele se amestecă, din adâncul uitării lui spre a-nfiripa o rugăciune.
Şi dacă... dacă vremurile nu ar fi atât de noi... şi de vechi... atât de lipsite de cer, poate că Domnul Dumnezeul Părinţilor săi, Avraam, Isaac si Iacov, poate că Domnul Dumnezeul său, l-ar auzi şi ar face şi pentru el o minune...
Cerul nu se vede însă dincolo de acoperişul subţire prin care intră doar frigul iernii. Şi oricum cerul e acoperit de pătura groasă şi caldă a norilor ce răbufnesc din hornurile înalte ale cuptoarelor în care Poporul lui Izrael este adus ca ardere de tot.
Lungă şi dureroasă suferinţă...
Suferinţa a fost, cândva, îmbracată-n uniformă, a bocănit cu paşi monotoni şi cadenţaţi şi paşii s-au făcut suferinţă, s-au făcut permanenţi, uneori învăluitori, alteori hămăiţi... paşii suferinţei ţăcănind ritmurile asincrone ale mitralierei, ale fricii, ale inimii luptând să numere ora... să numere suferinţa… poate izbutind să o numere, poate izbutind undeva să o termine… poate primind izbăvirea.
Gândurile se învârt în aula minţii şi sunt doar faţa speriată a nelămuririi ce se zbate între “a fost” şi “va fi”, nelămurirea plimbată ca o mărgică pe aţa unui “este” prezent şi prea rece, din a cărui gheaţă se ridică mirosuri tangibile. Şi sub fruntea încreţită, văzutele şi doritele se amestecă în vârtejuri cu ne-nţelesul.
Paduchii nu contenesc să se mişte, din ce în ce mai numeroşi pe reverele cămăşii şi de acolo, pe pielea palidă. Descriu cercuri şi opturi, cifre, litere şi forme de la zero la infinit, într-o pantomimă ce pare parodia destinului lor; par mânaţi spre necunoscut de un “fără de rost” ineluctabil. Sunt lipsiţi chiar de umbra firavă a unei determinări oarecare.
Mişuna şi atât.
Unul mare şi gri, sătul sau plin de ouă, nu gălbui şi sfrijit ca ceilalţi, se chinuie să urce pe unul din firele dezlânate ale zeghei. Cangile sale minuscule, ele care l-au ridicat pânâ în vîrful scamei, se luptă acum cu încăpăţânare, repetând mereu, la nesfârşit aceeaşi mişcare devenită de mult inutilă. El însă îşi continuă virtual ascensiunea.
Moses e fascinat.
Oare cât se va lupta astfel? Oare dacă Haim se trezeşte...?
Brusc, fără motivaţie aparentă, gângania îşi dă drumul în gol. A căzut. Fără să stea în cumpănă, se deplasează pe reverul ros, pornind spre directia din care a venit. Laborios coboară pe cămaşa pe care parcă dispare, cenuşiu pe cenuşiu. Dintr-o dată reapare personalizat şi iportant pe pielea alb-galbuie. Urca pe gât, spre un imperiu în care se va gasi străin. E un păduche de haine... nu un păduche de cap.
Oricum pare un păduche ambiţios, pornit să reuşească în existenţă.
Un zâmbet obosit şi abia schiţat luminează chipul brăzdat de anxietatea ce se naşte din izul abia perceptibil al unei noi duhori.
Păduchele are ceva uman care capătă dimensiunile unei tragedii. Se luptă cu devenirea, asemeni tuturor făpturilor care au făcut acelaşi lucru înaintea lui.
Zâmbetul creşte. Moses ştie că se află într-un depozit de oameni care mai devreme sau mai târziu vor arde. Odată cu păduchii de pe ei. În aceast moment unic, Moses se simnte faţă de orgolioasa insectă ca Domnul Dumnezeul său, faţă de Poporul lui Izrael... ştie care va fi destinul ei!
Dinţii galbeni îşi fac apariţia printre buzele subţiri şi incolore. E cuprins de un sentiment de solidaritate cu păduchele, fiindcă la adevărata scară a realităţii destinele lor sunt similare.
Izul supărător îl învăluie iar, trăgându-l din mlaştina speculaţiilor sterile. Ochii săi deschişi de ore, poate de zile, privesc atent. Obrazul de ceară a lui Haim e prea expresiv în lipsa lui de expresie.
Haim e mort şi de aceea păduchii mişună pe el, disperaţi.
Haim!
Haim este... a fost fratele lui. Moses nu simnte însă nici un fior, nici măcar de bucurie; de bucuria de a şti că fratele sau - mort fiind - va scapa de ceea ce-i aşteaptă pe toţi… moartea.
Nu, Moses nu are nici un fior, fiindcă dacă a uitat ce înseamnă până şi durerea, cum ar ţine minte fericirea?
Poate că uitarea a căzut asupra lui când l-au luat pe Roby. Atât de tânăr! Atât de puternic! Da. Atunci când l-au luat pe Roby…
… deşi s-a rugat de ei, deşi s-a aruncat la picioarele lor, ca să-l ia pe el, pe el însuşi, un bătrân inutil! La fel de inutil ca încercarea făcută în aşteptarea loviturilor care vor însemna: Nu!
Sigur atunci s-a rupt ceva în el. De atunci Moses nu mai mănâncă. Nu-i mai este foame.
Apoi după cine ştie câtă vreme a-nceput să numere păduchii.
Atât.
Şi dacă negustorul de parfumuri nu s-ar fi deşteptat în străfundurile pitite ale fiinţei lui, nici n-ar fi băgat de seamă moartea lui Haim, aşa cum este cu tot sufletul ucis de moartea fiului său. Cum să aibă un fior la moartea lui Haim când sunt zile de când nu mai tresare la ora mesei?
Şi acum Haim este o altă înţelegere a nesfârşirii care trebuie numărată. Nu Haim, ci duhoarea lui.
Duhoarea este oroarea care creşte pentru a-i pătrunde minţile. Asta nu va putea să numere…
Este urgia dusă pâna la capăt.
Mai întâi au fost părinţii... apoi Rachel... Roby... şi la urma Haim. De la Roby a ştiut deja că va fi ultimul care va fi luat, ca să fie mai bine încercat. Acum, aşa cum se pune sarea în mâncare, Domnul Dumnezeul lui şi al Părinţilor lui, îi dă duhoarea ca să-i asezoneze durerea...
... Dar Iov a spus: Domul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului binecuvântat...
