LA DORMEUSE DU VAL
- peisaj în ulei pe obsidiană, cu motiv optimist –
Protest împotriva lui Rimbaud
Stânci calcinate.
Peste tot, cât poate pâlpâi privirea, numai stânci aspre şi ascuţite. Numai stânci rele. Numai stânci arse de focuri necunoscute. Focurile unei antice păduri nesfârşite? O pădure crescută din piatră ca să ardă piatra? Un incendiu ale cărui izbucniri telurice nu ar fi fost cu putinţă? Potopire cosmică?... Sacru de blestem...? Cine ştie?....
Stânci înegrite şi martirizate de o uriaşă teroare calorică.
Stânci aproape sfărămicioase. Zgură.
Cerul, de un albastru profund şi regal, e sfâşiat în zdenţe bogate pe orizontul închis; un orizont colţuros şi flămând.
Însetat, firul de apă curge din colţul gurii unei peşteri sparte care-şi cască-n urlet revolta fulgerată; fir de apă roşie. Clocită. Putredă.
Prin şerpuirile negre din labirintul deschis, sunt flori galbene pe cărările lunecoase - spinări de salamandră.
Nimic nu mişcă.
Nimic nu ţipă.
Totu-i prins în împietrirea ce a urmat torturii. Nici închegarea glasului care nu mai poate răzbate dincolo de încrâncenată icnire a coastelor obosite. Coastele pământului.
Timpul pare oprit ca un ultim cuvânt agăţat de buzele socotitoare ale vremii, dar trece tiptil, neauzit - trece ca el însuşi - printre aşteptări şi speranţă.
Chiar şi lacul e lipsită de viaţă, aici, în această cicatrice de pe obrazul lumii; lacul brun, adânc, lacul care înghite lumina.
Totul e înspăimântat sau mort.
Totul.
Dar...
... Pe tărmul chinuit, trupul întins, auriu şi leneş oferit, izbucnind de soare proaspăt, trupul, e trupul viu al tinereţii.
