CLEPSIDRA

- eboşe abandonate; ceară pe coridoare de palat -

Tiranul s-a născut în cea de a doăzeci şi şaptea aripă a palatului tatălui său, devenită, de atunci, întâia aripă a Palatului Nou.

Incăperile acelei aripi erau atât de mari, încât micul Tiran nu putea - dintr-o latură - să vadă ce se petrece în cealaltă. Goana şi jocul îl purtau totusi de ici colo, de colo - dincolo şi, mai apoi, chiar din cameră-n cameră, urmat de restrânsul cortegiu al supuşilor săi, cortegiu crescând selectiv sub aspru-blânda supraveghere a Decoratorului. Din cameră în cameră, din hol în hol, pe coridoare şi prin săli, pe scări-spirale, pe scări largi, late, drepte şi iar prin alte camere, Tiranul îşi urma drumul, prin întâia aripă a Palatului Nou. A ajuns la Poarta de Trecere, pe care a deschis-o, prin care a păşit, pe care a-nchis-o, fără să bage de seamă că a răzbătut în a doua aripă a Palatului său.

Cortegiul curtenilor s-a înmulţit, roind în jurul Tiranului care, pentru prima dată, a-nceput să-şi decoreze apartamentele sub atenta îndrumare a Decoratorului. Si, uneori, fixa pe unul dintre favoriţii săi într-o sală, pe un perete, pe podele sau pe tavan.

Alteori îi transforma în coloane, câteodata în vitralii sau arcade si cel mai adesea în mozaicuri. Ei ramâneau acolo - decoruri fixe. Erau însa înlocuiti de altii.

Şi aşa, mai iute, mereu mai iute, cu Decoratorul gâfâind alături, cu mai multă iniţiativa, urmat de vastul său alai, din rândul cărora se prefigurau viitori mari curteni, Tiranul îsi lucra estetica aripilor palatului, trecând din aripă-n aripă, fără să ştie când deschide, când trece şi când închide Poarta în urmă-i.

În graba sa care creştea mereu, în dorinţa sa de a vedea cât mai curând spaţiile ce se întindeau în faţa sa, Tiranul se porni sa alerge, pierzându-se de grosul celor care-l înconjurau, lasându-i prinşi dincolo de porţile pe care nu apucaseră să le străbată. Şi aripă de aripă, palatul se întindea în spatele său.

- Nu vezi şi nu cunoşti toate locurile pe unde ai trecut, Alteţă !

- Voi vedea şi voi cunoaşte locurile pe unde voi trece, Decoratorule...

- Şi pe cele din urma_ Şi pe cele care vor fi, când le vei împodobi, Alteţă ?

Tiranull s-a oprit, l-a privit, apoi zâmbindu-i l-a prins pe bolta unei săli.

Liberat şi-a continuat drumul, lasând salile, din ce în ce, aproape goale, începând ici şi neterminând colo.

În cea de-a doauzeci si noua aripă a-ntâlnit prinţesa. Fara sa se gândeasca la felul în care ar putea îngemana aripile palatelor lor, a antrenat-o în goana sa, creând în jurul ei jocuri de lumini si de sunete, pentru a nu fi nevoit să se oprească, să decoreze sălile prin care trecea. Într-o sală dintr-o aripă i s-a născut un printisor... aşa cum şi el se născuse în palatul tatălui sau; au urmat şi alţii, dar Tiranul nu s-a oprit din explorarea sa flamândă, preocupat fiind doar de prinţesă şi de ceea ce avea să vadă. N-a lăsat prinţişorilor săi nici un Decorator ales dintre puţinii mari curteni care s-au încumetat să ţină pasul cu el şi care, de prea mult timp, sunt mereu aceeaşi.

Uneori totuşi, Tiranul lenevea o vreme într-un loc sau în aqltul, în locuri fără nume, născând fantasme, pâna pleca din nou în vasta sa peregrinare, uitându-se din ce în ce mai putin în jur sau la cei care-l urmează. Atât timp cât simţea mâna prinţesei între degetele sale... goana ise părea un vis.

Într-o zi a simtit pentru prima dată frigul si cautând să vadă de unde vine aerul rece a văzut ferestrele fara vitralii şi dincolo de ele, aberante, aripile schematice şi neterminate ale copiilor sai. S-a apropiat şi a strigat, dar ei erau departe de a-l putea întelege şi palatele lor păreau o îngrămădire de grinzi şi de stâlpi de beton.

Atunci a ştiut că frigul vine de-afară. De afară şi dinăuntru. Din podelele goale de ciment. Din pereţii goi. Din nesfârşitele săli goale care se înşirau în spatele său, parcă fără de număr.

În sala în care Tiranului i s-a facut frica, era o poarta. Inca una. Prima pe care o băga în seamă. Poarta Celei De A Treizeci Şi Noua Aripi A Palatului Său. In spate şi de jur împrejur, erau prea multe lucruri nefăcute, nici macar începute. Ceva îi spune ca nu se poate întoarce în urmă.

Va reîncepe să decoreze noua aripa în care va pătrunde !

Tiranul s-a repezit la poartă, a deschis-o şi, începând să o străbată, a fost conştient că străbate timpul odată cu ea.

Cortegiul îl părăsise cândva.

Nu mai decorase demult, dar nu era într-atât de scorojit încât să nu înteleagă.

A închis poarta.

Lumina l-a orbit. De jur împrejur nu mai erau săli. Nu mai erau, coridoare sau scări. Era o întindere nesfârşită de nisipuri purpurii sub un cer nemărginit de profunzimi violete.

Un zâmbet i s-a desenat nărăvaş pe buze.

Bob cu bob, grăunte de nisip peste grăunte de nisip, cimentate de sudoarea frunţii - ziua şi de lacrimi de oboseală - noaptea, a-nceput răbdător să-şi zidească un nou palat.

A-L întâlni, nu te poate îndemna sa abdici.

Şi Tiranul construieţte de zor. Ştie că trebuia să-şi reîntregească labirintul complicat al conştiinţei, ca să aib prin ce sa-si caute caile.

Calea spre palat.

Calea spre cei pe care i-a pierdut.

Calea spre sine.

Calea spre El.

Calea spre ziua de mâine.

6 fauar 2008