SPERANŢA
- tuş, sepia si acuarele; hârtie galbena de amintire veche -
Seara.
Seara de noiembrie, - asa - cum să spun? - din acela, obişnuit de trist si rece, suficient de umed şi de urban.
O seară de noiembrie ca un portret de sărăcie într-un serial de televiziune englezesc. O frîntură dintr-o zi a unei săptămâni dintr-o lună a unui an molipsit de meschineria lui Dickens şi purtând pecetea răsăriteană a lui Gogol. O seară pentru un pardesiu. Un pardesiu uzat, nu un pardesiu iluzoriu.
O seară de noiembrie când se întunecă devreme, când tramvaiele adastă pe necunoscutele căi ale Domnului, căci numai o sorginte divină le poate explica mersul capricios dinspre ipotetic spre aleatoriu. O seară, cu oameni grăbiţi şi cenuşii, printre alţi oameni la fel de cenuşii, la fel de grăbiţi, oameni atoni, uniformi, oameni fără zâmbet peste dinţii galbeni. Oameni care se agaţă, se împing, se ceartă, oameni care mormaie acru sau se jelesc în şoaptă.
O seară de noiembrie, ca oricare altă seară, într-o lume ce tinde spre constant în identitate.
*
Făptura nelămurită, componentă a masei amorfe - eu.
Eu, cu faţa posacă şi gândul obscur, cu picioarele greoaie şi cu sufletul scartelat de impedimente, cu straiţa flendurită în care s-a adunat nimicnicia cotidiană a cumpărăturilor. O nimicnicie care va fi fost cândva belşug, dar azi nu-i, - că nu-i - s-a dus şi nu contează unde. Teoretic nu-mi pasă de lipsuri, dar prezenţa lor mă roade ca o capută prost croită.
De fapt nu-i ceva neobişnuit.
E ca şi... ca şi ţigarea pe care încerc s-o fumez, desi e scuturată, deşi se va stinge, deşi va lăsa un gust scârbos în gură; ca şi chibritul care s-a rupt între degetele mele maculate de nicotină, fără să ia foc, dar aruncând sfârâici de fosfor incandescent spre hainele mele.
Teoretic, nimic din toate astea n-ar trebui să aibă importanţă, ca şi seara asta nedeosebită de noiembrie, dar tocmai faptul că nimic nu este important, le face dureroase pe toate.
Le face prezente. Obnubilante.
Ca luna în care suntem.
Noiembrie - luna- portret a neîmplinirilor noastre.
Asortată decorului exterior, lumina vagonului e chioară şi lumănărie şi de aceea literele cuvintelor par linii întrerupte şi sensurile cuprinse în paginile Golemului se pierd în gălbuiul bolnav şi puhav al economiei. Femeia din faţa mea are aur în urechi, trandafiri în parfum, opulenţă în sânii revarsaţi şi roşu agresiv în rujul buzelor agitate de o continuă şi stridentă indignare. Celelate, mai mult sau mai puţin asemănătoare ei, - similare -, par s-o asculte dând din cap în aşteptarea clipei când ea îşi va trage răsuflarea, ca să-i poată fura rândul la vorbă. Mâinile lor sunt încleştate pe sacoşe, pe bara de susţinere, pe viaţă, pe tot ce se poate apuca; pe tot ce se poate bârfi.
Moşul de alături îşi curătaţă conştiincios proteza cu un ciot de chibrit ars - poate chiar cel aruncat de mine în timp ce mă zgribuleam în aşteptare; un ciot de chibrit aruncat de mine sau de altul. Cei patru tineri lăfăiţi pe scaune, cu verva orgoliului de împrumut, jertfesc gălăgios vectorului masculinităţii comune, subiectului de competenţă obligatorie, - fotbalului. Cunosc mai bine numele divizionarilor decât pe al proprilor lor ascendenţi şi, oricum, de acolo de unde gesticulează, se pricep mai bine decât cei pe care-i laudă, în a şti cum trebuie să facă cineva, ceva, - desigur cu picioarele. Sunt preocupaăi de meci, la fel de mult ca de a şti ce vor avea seara, la cină. Viaţa e frumoasă când capul nu ţi-e gol şi ai despre ce vorbi! Cultura fotbalistică e cultură mai mult decât oricare alta, fiindcă o are cam toată lumea bună, fiindcă depăşeşte chiar şi graniţele, fiindcă e internaţională, subordonându-şi limbile, rasele, orientările şi credinţele într-un transcedental numitor comun. Poate că, dacă nu ar fi noiembrie, - seara sau ziua, că nu-i prea mare diferenţă -, poate că aş râde. Singurul mesaj de transmis altora, extratereştrilor, nu este imaginea omului aşa cum a fost ea înscrisă pe sonda Voyager, ci o partidă de fotbal. Dacă sunt umanoizi ne vor înţelege mai complet.
De fapt nu este nimic de râs, dar stau în picioare şi asta-mi îmboldeşte răutatea, în favoarea unui cinism de supravieţuire. Un cinism care nu este altceva decât colacul de salvare ce mă menţine printre ceilalţi.
Ceilalţi sunt ce-i din jur, fiindcă întotdeauna, chiar când eşti singur, e cineva în jur. Un oarecare. Un “cineva” care, fie că nu te bagă-n seamă fie că te caută, oricum te ascultă şi te priveşte în aşteptarea momentului când te va putea folosi.
Mulţimea tuturor acestor “cineva” sunt ceilalti.
Da, ceilalţi. Semenii.
Şi-s puhoi!
Îs prea mulţi în tramvaiul ăsta!
Urcă mereu, înghesuiţi, din ce în ce mai îndesaţi unii în alţii, ursuzi, ascetici în altruisme, largi în egoisme, urcă şi se alătură nouă, presându-ne intim.
Ne amalgamăm. Suntem o lume la pândă. Pentru că suntem o lume locofilă, - ba chiar locovoră -, plină de maliţie-n aşteptare, cu ochii mijiţi, intenţionat neatenţi. Carnea trupurilor noastre e gata de salt pentru ocuparea prăzii. Suntem ca niste şobolani ce stau gata să înhaţe bucăţica vremelnic unică a locului lăsat vacant.
S-a eliberat un scaun. Şo pă el!!...
Dar ca-ntre oameni, se-nţelege. Cu sacose premergătoare, cu multe coate, cu ce vă-mpingeţi doamnă, că mă călcaţi şi nu fiţi nesimţită că v-am vorbit frumos. Cu conştientizarea elegantă a lui struggle for leif.
Şi iată că m-am aşezat. Este dovada faptului că sunt un om tenace. Un bărbat puternic şi viril. De aceea stau şi eu jos. Şi eu, nu numai alţii, ceilalţi, - aşa -, pentru că nu-s mai prost... că sunt obosit şi plictisit, fiindcă am necazuri şi pentru o mulţime de alte motive care, în fond nici nu vă privesc. Poate că de azi dimineaţă, îmi ajunge! Poate că şi lor, celorlalţi, le ajunge, dar asta mă lasă rece. Am un loc şi dacă nu-l pot împărţi cu toţi, mai bine-mi rămâne numai mie. Ce ar face el numai cu o jumătate de cămaşă, de mantie...mă, rog nu mai ţin bine minte pilda.
Şi oricum e prea cenuşiu şi prea noiembrie de jur împrejur ca să am clemenţe inutile.
Şi la urma urmei, poate că nici nu mai suntem oameni, ci picături de burniţă.
Şi Poate că trebuie să ne amestecăm cu mâzga străzii. Poate că trebuie să ne strecurăm în pământ. Poate!
Oricum, eu, - personal -, prefer să stau aşezat, atunci când mi se iveşte ocazia. Şi nu fiindcă sunt adeptul cultului universal al scaunului. Şi nici fiindcă-mi place să privesc afară, spre maşinile care circulă de ici-colo, ca semn de opulenţă şi relaţii. Şi nici ca să mă ating de acest geam ce poartă condesul jilav al răsuflărilor noastre şi pe care predecesorul meu a scris un poem, scuipând pe el, cu dezinvoltură, seminte pe jumatate roase. Nu, sigur nu. M-am aşezat ca să-mi valorific dreptul de a sta; iar faptul că am reuşit nu e puţin lucru. Este o înfăptuire. Mică, e adevărat, dar oricum - înfăptuire.
Şi realizările posibile sunt atât de puţine încât nu-mi pot permite luxul de a scăpa prilejul. Luxul nu-i pentru cei care circulă cu tramvaiul, după cum nu-i nici pentru cei care circula cu “maşina mică”. El este pentru cei care-l înţeleg. Pentru cei care pricep gratuitul.
În lumea mea însă nici pomana nu-i gratuită.
Şi de aceea, aşezându-mă, trăiesc cu satisfacţie superioară, ura invidioasă a celor din jur. Am sentimentul îmbătător al Imperatorului purtat în triumf!
Am şi eu ceva ce alţii n-au!
E minunat!
Atât de minunat încât, - remarcaţi desigur - am evadat un pic din cenuşiu. Am avut un pic de entuziasm şi vă rog să mă credeţi - e marfă rară. Ca mirodeniile în evul mediu. Ba, mai rară! e la fel de rară ca buna cuviinţă.
Plin de mine, îmi întind picioarele ca să mă bucur de postura mea incomparabil de comodă. Şi, - de ce n-aş recunoaşte-o? - ca să-mi savurez victoria pe deplin, prin recunoaşterea noilor mele graniţe. Între unde sunt şi cel din faţă, se întinde un “ceva”, mai mult decât spaţiu, un “ceva” care a devenit al meu, chiar dacă temporar, căci sunt uzufructierul acelui “ceva”, deşi am fost demult convins că uzufructul e un păcat şi că doar munca e cinste. Am un sentiment secret, - periculos de mărturisit -, care aduce a propietate sau, poate, prin extenso, chiar a razesie.
Mi-am întins deci picioarele.
Da, dar ele sunt oprite de un obiect care capătă brusc, mai întâi valoarea frustrării, - fiindcă mi se pare că am fost invadat -, iar mai apoi se transformă în excitaţia datorată misterului. Acolo jos este echivalentul a ceea ce ar putea fi o comoară necunoscută.
Neagră, sobră, tentantă, ba chiar pe româneşte -ispititoare!
A cui o fi?
A unuia care-i pe undeva, pe aproape, lânga mine?
A cuiva care-mi împarte locul şi victoria într-un mod parşiv?
A cui o fi?
Într-un marş agresiv, dar mai puţin strident decât fanfara militară, întrebările defileză pe un fundal de vise nemărturisite, gonind în uitare luna asta nenorocită şi întunecimile ei de umezeală mahmură.
Nu îndrăznesc să privesc în jur. O pipăi imperceptibil cu bocancul doar oi putea ghici ce-i în ea. Ştiu însă că-i imposibil.
... Ar putea conţine bani.
Poate chiar multi. Câteva zeci de mii, poate chiar o sută de mii - de lei, se-nţelege.
Ce n-as putea face cu banii ăştia? La sărăcia mea!!?
Caleidoscop.
Imaginile dorinţelor încep să treacă una dupa alta, clipind multicolore, sarabanda de reclame imaginare, dezlănţuite haotic pentru un visător al consumului. Ceva obositor şi mirific, totodată. Ca pentru unul care nu prea consumă, că nu are nici ce şi nici din ce. Flaşurile gândurilor sunt atât de rapide încât nu le ţin minte, dar din toate fracţiunile ce mă cutremură, se naşte un sentiment de noroc şi de mai bine. Şi poate asta mă oboseşte cel mai mult.
Auzi! Mai bine! Ce-o fi şi asta?
Poate că bani.
Bani mulţi.
Atât de mulţi încât să nu mai poată avea o semnificaţie reală, palpabilă; să fie o sumă aproape imaginară. Aşa, ca improbabilitate ce se poate produce în mod miraculos. Cum să zic? - poate că ar putea fi salariile unui şantier pe care casierul beat le-a uita într-un tramvai oarecare.
Cât pot fi salariile unui şantier? Poate chiar un mare şantier?
Mult! Foarte mult. Nespus de mult. Atât de mult încât nici nu pot gândi suma.
Şi e bine. E bine fiindcă niciodată nu se întâmplă aşa ceva. Nu are niciodată nimeni un astfel de noroc. Nici chiar Dumnezeu nu face astfel de minuni. Nu le face fiindcă poate că e plecat în Hawai unde nu este noiembrie. Iar dacă totuşi a rămas pe aproape...? Ar fi prea complicat. Cui să-i placă responsabilizarea obligatorie a unei gratitudini care altfel nici n-ar trebui măcar menţionată? Norocul e un substitut mult mai comod dat Ălui de Sus.
Oricum pâna la El...
Geanta aste aici. Fară minuni. E aici şi o văd cu ochii. Chiar dacă, casierii de şantier merg cu maşina la bancă...
Dar dacă ar fi fondurile unui spion? Un spion, care urmărit fiind, a preferat să le lase aici decât să fie prins cu ele? Asta s- ar putea chiar mai uşor, oricât pare de neverosimil. Sau poate tocmai de aceea - fiindcă nu ştiu cum se comportă spionii (şi nici nu cred c- ar fi prea multi prin tramvaie), dar ştiu cum se comportă tagma casierilor.
O ! Geantă, getişoară, spune-mi, inimioară dulcişoară, ce ascunzi în tine?
Să fie dolari?
Asta ar mai lipsi!
Cum să-i schimbi?
Cum să te fereşti că-i ai?!
Cum?! Când până şi conştiinţa te toarnă, că are întotdeauna cui!
Şi vise...
Vise fără şir, vise fără noimă. Vise ca-n nopţile de vară când amurgul e cald şi părerile prind formă.
Vise-mi dau târcoale ca fluturii în jurul lămpii. Fluturi cu aripi de bancnote ce se învârt o dată cu timpul ce trece. Odată cu timpul ce trece... Odată cu timpul ce trece, lunecând cu burta tramvaiului pe sinele cu hopuri.( Atunci când mai puteam fi copil, mi se părea că şinele seamănă cu imaginea contemporană a destinului. Acum mi se par banale ca însăşi modalitatea existenţelor noastre banale. Banale şi un pic complicată cu exasperarea.)
Statia la care trebuie să cobor, - foarte depărtată încă -, creşte în conştientul meu, ca o lumină ce ar veni din sens contrar în ochii vatmanului.
Rând pe rând, făpturile cenuşii, - dintre care nu mai fac parte fiindcă eu am un vis -, se pregătesc pentru ultima etapa a migraţiei lor de seară, aceea care le duce spre bârlog.
Staţie după staţie sunt şi eu mai aproape.
Am ajuns.
Un glas de chemare răsună în minte-mi cerând trupului şi raţiunii să se pună în acord.
Coboară! Coboară!
Ştiu că ar trebui să mă ridic în grabă şi ca într-u ritual, să-i îmbrâncesc pe ceilalti în timp ce ei m-ar îmbrânci la rândul lor pe mine, făcându-ne loc ticsiţi, spre uşă, spre troruar, spre stradă, spre casă. Aşa ar trebui, dar puterea viselor mă ţintuieşte locului...
Să văd cine mai rămâne.
Cine nu coboară aici?
Să văd dacă cineva priveşte spre cutia fermecată de la picioarele mele.
O, Valijoară pe care poate c-a uitat-o un diplomat în drum spre orişiunde venind de nicăieri...!
Şi dorinţele învolburate în adâncul meu mă supun şi mă obligă să neg Obiceiul.
Oare de aceea purtam uniforme? Oare de aceea am devenit egali? Oare de aceea de la egalitate tindem spre identic?
Ce nu trebuia să avem?
Vise sau dorinţe? Sau nici unele şi nici celelalte?
Sunt visele şi dorinţele noastre sacrilegii faţă de atotputernicia serilor de noiembrie?
Dar...
Nimeni nu priveşte. Nici spre mine şi nici spre cutie.
Mai toată lumea se topeşte, în grabă, cu fruntea plecată, cu spinarea plecată, cu făptura plecată, gata să primească bura de-afară ca pe un botez al anonimatului. Şi nu-i de mirarare că se duc mai toţi, fiindcă suntem din acelaş cartier, iar eu locuiesc undeva, la un capăt de lume, acolo unde aproape că nu mai sunt favoruri şi relaţii, acolo unde din lipsă de audienţă soarele stă mai tot anul în luna noiembrie. Acolo unde, numai duminica, uneori, muzica mai dă norii la o parte ca să arate un cer de mai. La nunţi şi la botezuri. Uneori şi la înmormântari.
Toti egalii mei au coborât, lăsându-mă singur cu vatmanul care poate că nu coboară niciodată şi cu omul de colo.
Un om sur.
Nu-i pot distinge chipul de sub pălăria cu boruri largi, dar se vede că e sur sş parcă are o puzderie de ochi interogatori răspândiţi peste tot. Niste ochi ce nu pot fi decât insistenţi în disimulare.
Poate că va coborî la prima.
Dacă se va întâmpla astfel, cutia neputând fi a vatmanului, va fi a mea.
Dar omul sur nu vrea să coboare la prima şi tramvaiul îşi continuă drumul pe lânga bălţi spre un capăt pe care nu-l cunosc şi pe care mă tem să-l aflu.
Va trebui să risc. Să cobor la următoarea. În necunoscut. Nu-mi pot permite să mai rămân. Nu pot ghici ce ar putea să mi se întâmple.
A! Cutie!
Te-aş lua, dar mi-e frică de ochii ascunşi ai aceluia.
Te-aş lăsa, dar îmi pare rău. Mai rău decât i-a părut lui Ienachita.
Fie ce-o fi!
Mă aplec. O apuc.
Dau să mă ridic.
E lânga mine, în picioare, nemişcat. La fel de sur.
- E a dumneavoastră? - bâigui, în timp ce broboane de culpabilitate şi de temeri amare mi se adună pe obraz şi pe palme.
- Ia-o, - îmi zice.
- Voiam să i-o dau vatmanului...
Şi ştiu, mai presus de orice, că am minţit.
- Ia-o! - îmi zice el iar, fără să-i pot vedea încă faţa. N-o da nimănui. Nu vezi că te-a aşteaptat pe tine?
Nici nu mai vreau să ştiu cum arată. Mi-a încurajat nevoia de justificare, dăruindu-mi un subterfugiu : destinul mi-a scos-o în cale. E suficient. Mă strecor pe lângă el şi mă îndrept spre uşa rămasă deschisă, clătinându-mă în ruliul tramvaiul care pare a-ncetini anume în staţia în care nu va opri.
Sar din mers.
Întunericul se-nchide-n jurul meu.
Izurile mlaştinii deaproape se-nvălătucesc în beznă.
Dâra de lumină ce piere undeva, tramvaiul se duce.
Îmi rămâne o imagine. Omul sur, fără obraz, stând pe scară.
Dintr-o dată vălijoara mi se pare grea şi ostilă.
Daca m-a lăsat s-o iau ca să mă poate prinde cu potera?
La ce i-ar folosi oare?
Nu pot şti.
Poate că vrea să-şi netezească drumul spre cartierele de vară.
Mai bine n-o luam!
Mai bine-o arunc...
Mă uit în jur. Pe aici, pe undeva, din câte ştiu, cândva, s-a proiectat un parc pentru generaţiile viitoare. Alte generaţii, nu a mea.
Parcă ar fi niste trepte. Sunt treptele care coboară spre ceaţa mlaştinilor ce-au apărut în vechile cariere de unde s-a scos nisipul pentru blocuri. Am o ultimă clipă de cumpănă apoi încep să le număr, păşind pe ele de parcă aş purta pe umăr toţi anii-noiembrie pe care i-am străbătut până acum.
Le număr una dupa alta, ca să-mi dau curaj, de parcă aşa n-aş mai putea să mă rătăcesc.
Încălţările mi se afundă brusc în clisa moale si rece. Orbecăi până la marginea apei, aşteptând din clipă-n clipă să aud fluierul strident al patrulelor care se află întotdeauna în fiece loc. Păşind, aştept lătratul tovărăşesc al câinilor.
Apa îmi inundă picioarele, dar afară e atât de noiembrie încât nici nu bag de seamă.
Regretele cresc în mine în valuri de angoasă.
Balansez caseta şi o zvârl în apă.
Un ţipăt subţire, uimit şi tânguitor. Înăbuşit.
Poate că-i conştiinţa. Conştiinţa mea care strigă. Sunetul a pierit în ceaţă, curmat de plescăitul apelor întunecate, aşa cum credinţele mi-au fost curmate când am părăsit în grabă edenul copilăriei.
Mă întorc şi plec spre casă.
Merg pe un trotuar rectiliniu, ocolind instinctiv gropile din care a fost conceput ca să potrivească decorului şi paşi-mi sună seci pe asfaltul jilav. Sunt mai morocanos ca niciodată şi precis că am să mă cert cu femeia care mă aşteaptă cu drag, într-un loc numit “la noi”. Dacă ajung până acolo. Ce, nu mă pot opri ca să mă-ntrebe ce am făcut cu valiza? Pot. Sigur că pot. Mă pot opri. Mă pot întreba. Orice. Oricând. Chiar şi de ce am bocancii şi pantalonii plini de noroi.
Mai bine o luam!
Dacă tot sunt supus întrebărilor, măcar să ştiu pentru ce.
Poate că era cu bani.
Poate că n-o să mă caute nimeni.
Prost am fost!
Noaptea e-n faţă.
Noapte e-n spate.
Şi doar temerile că semenii mei sunt peste tot şi de jur împrejur.
*
Am mers. Mult. Nu ştiu cât. Am mers întrebându-mă şi răspunzându-mi. Mereu aceleaşi întrebări.
Mereu aceleaşi răspunsuri.
Paşii m-au adus de unde-am fugit.
Scara se pierde undeva în jos, spre un tărâm nelămurit.
Tălpile ezită.
Eu însă m-am hotărât.
Alerg, coborând treptele-n goană, şi ceata fuge-n faţă mea speriată.
Trebuie să găsesc cutia. Fie că are bani, fie că nu. Trebuie.
Poate că omul sur a avut dreptate. Poate că ea a fost lăsată acolo, în tramvai, pentru mine. Nu contează de cine. De un alt om. De noroc. De cel rău... Sau... Poate chiar de Cel căruia ne temem să-I mulţumim, dar pe care-L chemăm când laşitatea ne arată că nu mai avem de ales.
Adica a fost lăsată pentru mine, e a mea.
Intru în mocirlă. Mă afund. Căut bâjbâind. Ies, trag aer şi mă cufund din nou, aşa îmbrăcat cum sunt. Ies iar şi iar, până mă cuprinde frigul, până se-ntoarce ceaţa, până revin miasmele.
N-am s-o găsesc. Asta e sigur.
Şi mi-am stricat şi hainele. Aproape singurele, de zi cu zi şi de duminică.
Întuneric, bezne, neguri.
Încerc să găsesc drumul spre malul noroios şi rece.
Ce altceva aş mai avea de făcut?
Piciorul meu agaţă ceva. Poate un bolovan...
Poate cutia!
Aş!
Mă aplec, mă încovrig, bag capul sub apă şi apuc.
Ea e!!!
Ies la mal şi cad în genunchi, privind-o cu o stranie şi aprigă religiozitate cupidă. O religiozitate pofticioasă, ca şi cum ar fi o fecioară din basme care va fi violată pe un altar de marele preot care sunt eu.
Febrile mâinile mele încep să o mângâie, curăţind-o de ierburi, nerăbdătoare. Îi dibuiesc încuietorile şi se opresc.
Apăs.
Clang! Şi se descuie. Ridic încet capacul.
E goală! Nu-i nimic înăuntru!
Goală!!
Fară să înţeleg de ce, mă simt uşurat şi încet, încep s-o închid la loc.
Abia atunci zăresc mişcarea şi o văd. E atât de fiarvă încât pare nevăzută. Zace întinsă pe fundul cutiei, respirând anevoie.
Întind mâna cu frică, să nu-i fac vreun rău. E atât de fragilă!
Sidefie, împrăştie o blândă lumina în jurul ei. Aripile ei sunt ude, fiindcă apa a intrat în cutie. Aripile ei sunt ude, albe şi rănite, poate fiindcă s-a zbătut ca să scape.
Obrazul ei, ud este repros. Mi se pare că l-am văzut cândva adesea, poate când eram mic si mi se citeau legende. Poate când mi se făcea pomul de crăciun. Poate când urma să primesc un cadou. Poate când mă sărutau părinţii pe frunte, trimeţându-mă la culcare. Poate atunci, cândva. Azi nu mai ştiu.
Deschide ochii şi murmură:
- Aproape că m-ai ucis...
Inima-mi bate ca o canonadă. Ce să zic? Ce să fac?
- Cine eşti? - întreb la urmă cu glas natâng.
Pare să se stingă. Aş ascunde-o la piept, dar sunt leoarcă. O cuprind în pumnii făcuţi căuş şi suflu asupra ei, să nu se ducă. I-aş da toată căldura din mine. Se iviorează puţin.
Şopteşte ceva, dar n-o aud.
Parcă şi-ar da seama. Mă priveşte-n ochii, şi-mi zâmbeşte.
Într-o fulgerare o recunosc şi ştiu cine e.
Şi-n timp ce adoarme la mine în palmă, puţin îmi pasă că de jur împrejur a fost şi poate că va mai fi cândva noiembrie!...
