POETUL
- proiect de acvaforte cu final în peniţă –

Aleea parcului e mănjită de lumina bastardă a unei luni exoftalmice, ce-şi deşiră reflexele de falsitate solară, printre degetele încâlcite şi cârligate ale unei gloate, înlemnită în imprecaţie definitivă; braţe ridicate; braţe batjocorite de chiciură; braţe ridicate spre cerul scârnav.

Cu reverele ridicate, cu umerii strânşi în pardesiul simbolic, ca să prindă mai intim gâtul subţire şi capul lunguieţ, cu ascuţisul coatelor înfipte în trupul firav, cu pumnii mici crispaţi în buzunarele flendurite, picior peste picior, privind lespezile cu ochii şaşii ai pingelelor muribunde, Poetul aşteaptă. Aşteaptă ca din lipsa de căldură, din lipsa de bani şi de hrană, de ţigări, din lipsa înţelegerii colective, din penuria tuturor lucrurilor care se pot aduna în nenumarate revendicări, din toate acestea, amestecate, distilate sub deochi selenar, aşteaptă şi speră să aducă pe lume acea odraslă pe care Muza nu vrea s-o conceapă cu el.

De la un timp, Poetul începe să mormăie invocaţia – în ritmul ţăcănit al castanietelor dentare – insulte, blasfemii şi măscării, la adresa lumii în general şi a editorilor în particular. Ei cei care nu vor, din cauza întâmplării, a prostiei, a obtuzităţii, a relei voinţe, ei care nu văd, ei care refuză să vadă, ei care nu recunosc sclipirile talentului său. O fac numai ca să-l lase să moară de foame. Ca să poată câştiga în viitorime, singuri, venituri uriaşe. Îl chinuie ca să sufere, să-l doară, să producă, să se distrugă; odată distrus va fi moştenirea finanţiştilor hârtiei imprimate.

Poetul bolboroseşte înecat de ura sa neputincioasă.

E strivit de abjectul întregului sistem. Un sistem nedrept.

Închide ochii şi continuă să cheme spre el imaginile şi cuvintele care pot zugrăvi starea sa umană de fiinţă cu drepturi, redusă de alţii la bicisnicie. Îşi râcâie gâtlejul minţii şi scuipă invectivele pe oglinda conştiinţei, privind cu satisfacţie cum zoaiele se scurg, odioase, spre cotloanele sufletului, adunându-se în tremurări insalubre, cuprinse de-o viaţă embrionară, proprie.

Se umple. Creşte. Lăuntrul său tresaltă, îl chinuie.

Urlă:

- Buboaielor, puroaielor şi scursorilor, ce sunteţi!!!

Le-a zis-o! Le-a spus tot ce putea spune.

Răsuflă uşurat. Se strânge. Se chirceşte.

Se prăbuşeşte în el însuşi, într-o sfârşeală bucuroasă.

Un iz.

Măcar de i s-ar dezvălui o inspiraţie propice ...

Izul.

... măcar de ar putea să-şi îmbine geniul cu gustul editorilor!

Un miros îndepartat de hoit, revine, purtat de adierea nocturnă, se învârteşte în jurul său, îi mângâie obrazul şi se rezoarbe în gerul atotputernic.

Poetul se frăsuie. Priveşte în dreapta, în stânga. Ar vorbi singur dar solemnitatea clipei îl amuţeşte.

Să scrie despre o mortăciune? Iată o idee bună... dar... a fost o jigodie care i-a luat-o înainte! Ce ghinion!! Necrofil nenorocit! Manca-l-ar viemii cu florile lui bolnave, cu tot!! Scârba dracului!!

Un foşnet.

Mirosul este mai puternic. Aduce aminte de rănile în putrefacţie.

Un trosnet uşor.

Dacă ar intitula viitorul său poem “Coşmarul unei bube”? N-ar fi rău... dar!... a mai fost unul cu bube şi mucegaiuri! Plagiatorul!! Răspopitul!!!

Valul putrerziciunii creşte, se revarsă de jur îmrejurul său şi piere, absorbit de brumă.

Poetul tresare. Buzele îi se ţuguie, apoi tremură, bătute de vânt.

Desişurile de crengi îngheţate care îi fac faţă se mişcă... sunt mişcate.

Duhoarea care vine, pleacă, se întoarce, se duce, se reîntoarce, se instalează, prezentă, omnipotentă.

Crengile mai groase sunt agitate.

Ochii Poetului se rotunjesc.

S-ar scula să fugă. Dar unde? O stranie putere îşi face simţită prezenţa în parcul întins. O putere cu dar de ubicvitate. Încotro să fugă? Poetul se încrustează în banca de piatră.

E cald.

Se holbează ca să fie sigur de iluzie.

Ramurile se mişcă. Se mişcă într-adevăr. Gem.

În oroarea olfactivă care încearcă să-l gâtuie, câteva crenguţe se rup. Ceva încearcă să-şi facă loc spre el. Ar ţipa, în aburii mişcători ai spaimei, s-ar zbate în neputinţă, dar se ştie, fără să înţeleagă, legat de acel “ceva”, care pare pornit din el însuşi.

E ceva care se întoarce.

Ar răcni, dar răcnetul i se sleieşte pe buze.

Masivul pârâie. Întrega tufă este cuprinsă de zbucium.

Un tentacul mare, alb cu pete coclite, pipăie delicat, ieşind dintre ramurile smulse. Guri mici, nenumărate, palpită flămânde pe acel mădular de teroare, în urma căruia mai apre încă unul; apoi altul, mai multe. Se agaţă şi trag.

Fiinţa, evadată parcă din necrozele mitologiei Chtu’llu, se extrage dintr-o dată, pe lespezile aleei. Aberaţie a încrengăturilor, este parţial moluscă, parţial vierme, parţial Amoeba.

Înaintează. Înaintează sigur şi lent, impregnându-i fiinţa de realitatea prezentei. Înaintează, sabat de forme rotunde, rostogolindu-se hipnotic în volte şi volute. Are ochi pofticioşi, albaştri, porcini, are ochi care caută cu o stranie tandreţe privirea Poetului.

Atunci când primul tentacul îl atinge pe picior, buzele sale mobile nici măcar nu mai tresar, nici un sunet nu răzbate dincolo de înfiorarea care-i cuprinde străfundul.

Creatura e călduţă şi mucilaginoasă, prea vie, înzestrată cu o neostoită dorintă. Se agaţă de el. Se caţără. Se aburcă.

Se revarsă, cuprinzându-l, înglobându-l. Poetul simte în gură gustul minunat şi moale al gelatinei fremătânde.

Acoperit de mlaştina iniţiatică a putridului, de somtuosul transcendent al făpturii, înăbuşit, acum când cărnurile sale încep să se dizolve, îngemănându-se, contopindu-se cu ea, Poetul înţelege.

Inţelege şi e fericit.

A fost cuprins de o inspiraţie devorantă.

1 făurar 2008