ÎNGERUL

- planşe din album de familie; hârtie de mătase cu filigran de aur -

“14 iulie 1909, seara.

Iată! Acestea sunt primele cuvinte ale Jurnalului meu! Ar trebui să urmez printr-un comentariu al evenimentului de astăzi, zi când a Treia Republică Franceză sărbătoreşte o sută douăzeci de ani de la căderea Bastiliei. Dar nu; nu m-am apucat să-mi scriu Jurnalul ca să înşir platitudini festive despre un eveniment istoric care – lăsând anecdotele familiei deoparte – mă lasă indiferent; mie-mi place geometria. Nu, n-am nici o chemare pentru revoluţii şi sunt atâtea alte lucruri mai importante pentru mine. Şi nici n-ar putea fi altfel, de vreme ce am hotărât să ţin un Jurnal, stărnită fiind de încăpăţânare. Încăpăţânarea de a-mi lămuri o întâmplare anume; ceva care nu se poate discuta nici cu părinţii – fiindcă se sperie şi frica lor înspăimântă (ş-apoi n-am decât tată); nici cu mătuşile – fiindcă sunt de îndată cuprinse de disperare şi se revarsă-n predici (ş-apoi am prea multe mătuşi), nici cu surorile – fiindcă sunt specialiste în delaţiuni (ş-apoi sunt şi prea mici şi prea stupide), ceva care nu se poate împărtăşi... fiindcă e prea intim şi de aceea, aproape prin definiţie, extrem de secret.

E ceva între mine şi mine.

Ceva de care abia dacă îndrăznesc să-mi aduc aminte, ceva care-mi tulbură temerile, ceva.................. încins! – ceva pe care ar trebui să-l spun doar confesorului nostru. Ar trebui să o fac, fiindcă aşa cere religia, dar eu nu cred în taina confesiunii, iar el pare atât de “al nostru”, încât prefer să-mi fac mărturisirile mie însămi; de la minte la scris şi de la scris înapoi la minte... fără a trece prin suflet; dar fără a ocoli conştiinţa. Şi dacă, din greşeală trece prea departe de ea... am un Înger Păzitor!

Pe măsură ce scriu îmi dau seama că nu fac altceva dect să mă învrât în jurul cozii, ca un cîine, de parcă aş vrea să amân exprimarea faptelor. Da, mi-e greu să aştern primul cuvânt despre care ştiu, că va fi cel după care nu voi mai dori să mă opresc. E greu, pentru că trebuie să mă cojesc de ruşini pentru a-l putea găsi. E aşa, de parcă... de parcă m-aş dezbraca în faţa unei oglinzi ca să-mi descopăr goliciunea; ca şi când aş vrea să mă bucur de ea şi de semnificaţia formelor ei. E ca şi cum aş fora adnâc în căutarea unui izvor neştiut, dar ghicit.

Fără să înteleg exact de ce, mă simt vinovată şi perversă. Vinovată poate din educaţie; poate fiindcă mai pluteşte asupra mea imaginea deformată a unui Dumnezeu Catolic; cu severitatea Lui; un Dumnezeu cu poruncile Bisericii Lui; un alt Dumnezeu decât cel în care cred.

N-aş şti să spun nici de ce mă simt perversă. Fiindcă nu cred în diavol şi nici în slugile lui; nu cred în viclenia şi momelile lui. Nu cred, pentru că – fie şi dacă mă gândesc la mine – am siguranţa că şi bunele şi relele sunt doar lucruri care trec prin vămile conştiinţei noastre, a fiecăruia.

În Lumea Dumnezeului meu nu există diavol, iar omul este un mare senior cu o singură vasalitate. Nu un sclav sau o râmă.

Se poate să fiu deformată în modul meu de a înţelege religia de ideile pe care mi le citează Domnul Brigard. Se poate. Şi oricum, dacă dumnealui greşeşte – am un Înger Păzitor. Un înger în care voi începe să cred din ce în ce mai mult dacă voi mai trece prin ceea ce am trecut.

De fapt...

*

Caietul e închis în grabă şi zvrlit sub perna pe care era aşezat şi care cu o fărmă de clipă înainte, a poposit cuminte la locul lui de la căpătîul patului. Călimara e gata să se verse, ajunge însă cu toc cu tot, sub noptieră.

Uşa se deschide brusc, ca pentru a surprinde, dar e prea trziu, căci paşii ascuţiţi s-au anunţat fără voia lor.

Fata, în cămaşă de noapte, a-ngenungheat pe imaculatele cearceafuri, cu spatele la uşă, ca să n-o vadă pe aceea care vine şi care, dintre toate mătuşile, este fără doar şi poate cea mai antipatică. Stă cu faţa la crucifix ca să găsească, măcar pentru privire, un reazăm ilizoriu.

- Ce faci, Angelique?

Nu s-anşelat! E Tante Clotilde.

Şi cât o agasează să i se spună Angelique!

Paşii se apropie. Sunt infatuaţi şi agresivi ca-ntotdeauna – sau poate doar de la plecarea lui Oncle Roger cu dansatoarea... Şi, cine ştie? Dacă nu cumva tocmai din cauza lor a fugit bietul om în lume? Din cauza paşilor, din cauza expresiei, din cauza glasului... din cauza trupului prea uscat şi prea sterp de orice bucurie...

Mai bine decât să gândească lucruri răutăcioase, dect s-o audă iar întrebând ceva, de dragul de a pune o-ntrebare, mai bine să-i răspundă. Dar ce? Orice!

Ceva inatacabil:

- Îmi fac rugăciunea.

Ne-ncrederea răzbate din răsuflare, acolo în spate, aşa de parcă mătuşa ar fi dorit să-şi prindă nepoata cu ceva anume şi acum nu-i vine să creadă, că n-a reuşit. De parcă i se pare că e păcălită.

Uimire:

- Rugăciunea?

Oare ce i se pare atât de ciudat la cât e de bigotă! Ce crede? Că nu-mi mai fac rugăciunile? – ceea ce este perfect adevărat de ani de zile... sau crede că rugăciunea e un drept rezervat numai nevoi ei de paradă?

Fii calmă Ange!

Întorcndu-se, murmură; şi ca să nu ţipe, murmură ferm:

- Da, rugăciunea.

Tonul mătuşii devine inchizitor. Exact ca al surorii ei, Tante Amelie. Un ton inchizitor-competent :

- Ce fel de rugăciune?

Ange tresare, molestată de aceleaşi frustrări. E încă o dată şocata de felul în care se fac incursiuni de jaf peste graniţele intimităţii ei.

... Şi cum să mai ai...? – nu devoţiunea martirilor! Ci măcar bucuria încrederii unui biet practicant – când cei din jurul tău vor mereu să-ţi pună daruirea-n tipare? Cum să nu te gândeşti la religia lor, ca la un lucru insuportabil şi arogant...?

Revoltată, fata îi răspunde cu acea dorinţă de înfruntare care i se zbate dintotdeauna în porniri. Raspunde, dar ţinându-şi încă dulăii replicilor de zgardă:

- O rugăciune personală, Tante Clotilde.

Aproape victorie:

- În religie nimic nu este personal!

- Doar dacă nu-i vorba de soţi sau de dote! – şi-i aminteşte de bărbatul ei plecat cu alta şi de faptul că şi-a dat tatăl în judecată pentru că a fost nemulţumită de dotă.

Tente Clotilde respira zgomotos pe nas, apoi trece peste aluzie:

- Cinismul nu este o calitate, Angelique. Cinismul este un defect foarte grav...

- Un defect poate, dar unul sprijinit de umor şi de spirit!

- De spirit ai nevoie, ca să te rogi şi trebuie să te rogi pentru spirit...

Ange refuză să caute înţelesul confuz şi emfatic al spuselor matuşii. Se mulţumeşte să-i zâmbească serafic şi, desi o face în bătaie de joc, murmură cuminte:

- Tocmai pentru împlinirea acestui concept eram adâncită în rugăciunea mea. În rugaciunea mea personală.

Fata ar fi putut să tacă în speranţa de-a o vedea plecând, dar ştie că este inutil, aşa că a dorit cu tot dinadinsul să-i mai spună o dată că nu vrea ca lumea să se amestece în treburile ei. Dar e mai uşor să opreşti un rinocer speriat de foc, decât o mătuşă plictisită care vrea să facă educatie cuiva fară apărare.

- În credinţă nu se fac inovaţii! – şi de astă dată a schimbat argumentul, spernâd ca el să fie zdrobitor.

- Domnul Brigard, citind un filozof contemporan mi-a spus că există o dialectică a progresului...

- Nu mai vorbi vulgar! Nu există progres, ci erezii!

- Ereziile sunt doar acele idei care jignesc ignoranţa, obişnuinta şi obtuzitatea!

- ?!... Voi avea grijă să fie îndepărtat acest Brigard!... şi oricum, am spus că-i mult prea tânăr!

Dacă ar putea râde tare, ar râde fericită. A scoate-o din răbdări pe Tante Clotilde e o victorie uşoară însă plină de bucurii. E momentul să scape primul căţeluş, un căţeluş care să muşte printre rânduri:

- Cum de poate să vi se pară prea tânăr, când mie mi se pare atât de bătrân? – şi minte fiindcă nu i se pare deloc bătrân, mai ales când se uita la ea.

Tante Clotilde e gata să se înece, dar ca să nu tulbure întrebările inocenţei în lăuntrul necopt al nepoatei sale şi mai ales ca să nu stârnească explicaţii despre vârstă, explicaţii ce n-ar putea fi dect în dezavantajul ei, schimbă discuţia pe un teren mai puţin neplăcut şi mai decent, întorcându-se la originea litigiului:

- Ai spus rugăciunile consacrate?

- Le-am spus, - dar nu zice când.

- Pe toate?

- Aşa cum m-aţi învăţat spre salvarea sufletului meu, Tante Clotilde.

Şovaiala. Deruta. Nu poate reprosa nimic cuvintelor, dar simte că în ele se află ceva ce ar trebui pedepsit.

Ca pisica ce-ncearcă zadarnic să se agaţe de tabla acoperisului, mătuşa caută cum s-o prindă în defect pe zâgtia asta nesuferită.

În sfăşit crede c-a găsit ceva:

- Şi acum cui te rugai? – din voce se vede că adaugă interogaţiei nevoia autorităţii de a da un gir de apreciere validitaţii actului.

Ange ar zice că Bunului Dumnezeu sau Fecioarei, sau chiar Pruncului Isus, dar Numele Domnului nu trebuie luat în deşert... şi probabil că nici cel al rudelor Sale apropiate.

Fără ezitare:

- Îngerului meu Păzitor, - a ales să fie înger, fiidcă îngerii i se par aproape umani. L-a ales să fie Păzitorul ei, pentru că are obligaţia să aibă grijă de ea şi deci nu se poate supăra pentru o minciună de apărare.

Speranţa iese la iveală din glasul acru:

- Continuă cu voce tare, să aud şi eu.

Sprâncenele subţiri şi arcuite ale nepoatei se înnoadă fugar. Ochii se îngustează. Mai insistă o dată, la marginea politeţei:

- E ceva foarte intim...

- În credinţă nu există intimitate, ci doar umilinţă!

Ange ar fi gata să fie de acord cu toate părerile care i se înşiră despre Catolicism, în speranţa de a-şi vedea mătuşa plecând, dar în ea se răscoală încăpăţânarea de a nu fi înfrântă; fiindcă înfrngerea o dezgustă la fel de mult ca şi umilinţa.

- Umilinţa este, fie servilism, fie ipocrizie! Şi oricum e mereu abjectă!

- Umilinţa este o virtute! Iar orgoliul este unul din cele şapte păcate capitale!

- Mai bine păcătoasă!

- Angelique! Cum poţi spune aşa ceva?!

- Poate că Dumnezeu îmi va ierta păcatul orgoliului, dar eu, eu nu mi-aş ierta mie virtutea umilinţei!

Fetele din ziua de azi au luat-o razna! Lumea se apropie de sfârşit! Ce orori!.. Dar nu-i de mirare, fiindcă scârba asta mica a fost întotdeauna o blasfemie pentru toată lumea!... Matuşa ridică din umeri. Va trebui să ceară părerea confesorului lor. Poate că, dacă răsfăţata nu-şi va mai face şcoala acasă... Poate dacă va fi închisă vre-o trei ani în pensionul unei Mânăstiri?...

Alintând mănunchiul de gânduri ce plutesc printre dorinţele ei, mătuşa îşi trece o limbă pofticioasă şi palidă pe buze, dându-i fetei un fior; apoi, brusc, se încruntă iar, de-ai zice că s-a născut cu cele două cute care-i prelungesc rădăcina severă a nasului spre rădăcina rară a părului. Tente Clotilde ştie că trebuie să curme un dialog în care nu este avantajată. Acum de pildă, n-ar şti ce să mai zică, fiindcă nimeni n-a mai răspuns în faţa ei la asemenea lucruri. Ghiceşte un zâmbet pe chipul fetei. Latră:

- Lasă nazurile şi spune-ţi rugăciunea!

Pentru o ultimă oară refuzul se află încă în tonul vocii şi nu în cuvinte:

- Sunt aproape de sfărşit, Tante Clotilde.

- Îţi ordon să nu mai faci mofturi! Ia-o de la capăt!

- A! Da?!

- Da!

- Îmi aduceţi aminte de o replică din Molière...

Tente Clotilde merge foarte des la Operă, dar desconsideră teatrul fiindcă-i şi vulgar şi indecent. Fără doar şi poate c-a auzit de Molière, ca toată lumea, dar nu pricepe aluzia. Îşi ascunde ignoranţa căutând să fie răutăcioasă, să rănească:

- Nu mă mir că-ţi place unul pe care nici pământul Bisericii n-a vrut să-l primească!

Cu zăbetul indulgent al celei care şi-a atins scopul, dar fără a putea ascunde persiflarea:

- Voltaire n-a avut nevoie de pământul bisericii ca să fie regretat în Pantheon!

Tente Clotilde e pedantă. Nu rabdă să fie pusă la locul ei şi nici să i se arate când greşeşte. Iar acum, aici, se simte ridiculizată de o puştoaică impertinentă.

Răbufneşte:

- Pentru Satan sunt tot una! – şi-şi duce instinctiv mâna la gură fiindcă nu se face să spui numele vicleanului în faţa nimănui şi cu atât mai mult când vorbeşti unei copile nevinovate.

Dar poate că numele invocat cere drepturi, poate ca îngerul păzitor are treabă sau poate că – cine ştie ? - în astă seară nevinovăţia se plimbă în altă parte:

Bătând din palme cu bucurie:

- Extraordinară veste, Tente Clotilde!

Zăpăcită de exclamaţia neaşteptată:

- Ce veste?

Dramatiznd în bătaie de joc:

- Că domnul Satan a decis să vă tină la curtent cu opiniile lui...

Mătuşa se sufocă.

- ... !

- Şi că a reuşit să aplice la el acasă o treime din laudele Republicii! Egalitarismul!

Şuierat răguşit:

- Spune-ţi rugăciunea, că te plesnesc!

O scipire a ochilor şi un râs uşor dau de veste că Ange îşi sloboade haita. Răsucindu-se cu faţa spre crucifix:

- Înger, Îngeraşul meu, apără-mă de cei răi, inculţi şi proşti care nu mă lasă să mă rog...

Tente Clodilde icneşte începutul unui strigăt care-i avortat în neputinţă.

Tăcere.

Rămâne o clipă aşa, apoi încet, încet, îşi trage bărbia la loc în sus până ce baierele adunate ale buzelor închid punga suptă şi amară a gurii.

Nemişcare.

Îşi descleştează fălcile iar – şi iar le strânge.

Şi iar tăcere.

Dintr-o dată, parcă tocând din dinţi:

- Ai să stai o săptămână în camera ta! Fără să ai dreptul să-ţi vezi familia!

Liniştită, peste umăr:

- Cred că entuziasmul vă face să vă exageraţi competenţa...

Într-un debut de efort de-a lacrima:

- Am să-i cer tatălui tău să te pedepsească!

Răsucindu-se în pat, pe genunchi şi privind-o în faţă, ca o mâtă gata să sară:

- N-ar fi prima dată când aţi cere ceva...

- Două săptămâni!

- Şi nici când, în silă, vi s-ar da!

- Trei săptămâni!!

- Bravo! Aceeaşi largă dărnicie cu bunul altuia!

- O lună!!!

Tresărind, apoi, cu ochii mari şi candizi, Ange are o voce de regret sincer:

- Iertaţi-mă! De-abia acum pricep cadoul.

Descumpănită. Uitând că trebuia deja să plângă:

- Cadou?

- Grotescul!

Pierzând şirul. Năucită:

- Ce grotesc?

- Pe care n-am să-l mai văd o lună...

- Nu-nţeleg...!

Amabilă:

- Cum? Dar de dumneavoastră vorbesc!

Gâtuită:

- Cum îndrăzneşti?!

Explicativă:

- Prin imitaţie. Mi-amintesc de Oncle Roger şi de soluţia lui atât de înţeleaptă! Numai că eu n-am nevoie de-o dansatoare...

Daca mătuşa n-ar fi din familia din care este, s-ar repezi cu minile înainte şi cu ghiarele scoase pentru ai scoate ochii şi-a o părui. Fiind însă crescută aşa cum a fost, bate neputincioasă cu piciorul în podea, ţuguindu-şi şi mai mult gura minusculă, inel de obidă stacojie, agitat pe obrazul tăios şi pudrat.

Se întoarce şi pleacă. Aproape că trânteşte uşa.

*

“15 iulie 1909, ora zece.”

A trebuit să-i cer scuze. Aşa m-a rugat Papa. Am făcut-o de dragul lui şi nu asta a fost greu, fiindcă scuzele sunt trecătoare ca aburii ploii pe pietrele zidurilor încinse de soare; ofensele însă rămân şi nu se şterg; decât poate o dată cu vanitatea – şi nu-s şanse pentru biata Tante Clotilde. Nu, nu scuzele mi-au dat bătaie de cap, ci părerea de rău pe care a trebuit s-o arăt; asta a fost şi încercarea şi calvarul. A trebuit să fiu serioasă, când de fapt muream să râd.

Şi cum să fi fost tristă?! Şi cum să-mi fi părut rău?! Tocmai azi! Tocmai azi când am fost consemnată pentru o săptamână în camera zisă a Fecioarelor, în Turnul Nord?

Sunt în sfărşit singură!

Nu vine nimeni să se amestece în viaţa mea... Decât domnul Brigard la ora patru; Papa nici n-a vrut să audă propunerea de a renunţa la el. Ce mult îl iubesc! Papa al meu!

Aici am cărţi, ca să pot citi. Am caiete, ca să pot scrie. Am o statuie de înger, ca să mă pot ruga. Am stejarul care de un veac a crescut în fostul şant de apărare, ca să pot ieşi...

... Dar deocamdată nu vreau să ies. Vreau să-mi reiau Jurnalul şi fiindcă nu-l scriu ca să povestesc ce li se întmplă altora n-am să povestesc toată discuţia care s-a purtat de faţă cu Papa şi cu Marele Conclav al Cardinalelor – toate severe şi învinuitoare ca la judecata de apoi. Toate, în afară de Grande-Tante Lucie, care a lasăt să fiu pedepsită numai ca să nu submineze autoritatea lui Papa în ochii mei. Dar, ca deobicei, mi-a sărit în ajutor zicând ceva de felul : ,,Ce aveţi cu biata fata ?” – doar ca să le facă să tacă, fiindcă vorbeau toate deodată de parcă n-ar fi fost numai Tante Clotilde în cauză; şi pe urmă, înainte să se reverse şuvoiul de acuzaţii pe care nici măcar ea nu le-ar mai fi putut stăvili, a zis altceva care mie mi-a plăcut foarte mult şi care suna cam aşa : ,,Pe vremea mea începuse unul să pretindă că ne tragem din maimuţe. Când mi s-a aratat fotografia lui mi-am zis că poate are dreptate în ceea ce-l priveşte, dar când vă ascult, sunt sigur că s-anşelat şi că voi vă trageti cu toatele din gâstele de pe Capitoliu!” şi nu s-a gasit nimeni care să-i răspundă sau să se ofenseze, fiindcă fiecare îşi poate alinta vanitatea la umbra celor nouăzeci şi trei de ani ai ei, vârstă la care-şi zic ,,nu mai ştie bătrâna ce spune”, deşi toată lumea e sigură că, dimpotrivă, ştie mult prea bine ce face... mai ales când e vorba de testament. Un testament general în numele meu despre care nimeni nu ştie în afară de ea şi de mine; nu ştiu dar bănuiesc. Un testament care pentru fiecare înseamnă ceva, de la întreg şi pâna a fi măcăr trecut la clauze speciale. Un testament de la care pot fi excluşi parţial sau cu totul; şi asta nu-i puţin. La urma urmei, castelul îi aparţine, cu tot ce se află de jur împrejur şi cu tot ce se află aici! Mobile, covoare, argintării, tapiţerii, bronzuri, cărţi, tablouri, statui, bibelouri... chiar şi ceea ce se gaseşte aici în camera asta în care stau faţă-n faţă cu-n înger tăcut.

Şi fiindcă l-am privit, mărturisesc că mă întreb de ce nu s-au gândit că-mi voi strica reputaţia cu un nud, chiar dacă-i de marmură şi chiar dacă are aripi acolo unde bărbaţii n-au nimic şi o frunză de viţă acolo unde bărbaţii au un... o...!

Tot azi 15 iulie, la prâz.

Nu m-am întrerupt fiindcă aşteptam masa. Nu. Eram prea uimită. Înabuşită.

Doamne! Cum de am putut avea o asemenea imagine? Cum de am putut să mă gândesc la aşa ceva?! La ceva despre care nu se vorbeşte! La ceva despre care nu se scrie şi deci despre care nu se citeşte!? Ce s-a întmplat cu mine??

Cum de m-am uitat într-acolo!? Cum de am putut avea halucinaţia că se mişcă!?

Oricum, ştiu acum care este primul cuvânt de care aveam şi am nevoie ca să pot scrie cu limpezime ce mi se întâmpla. Ştiu!

E vorba de cuvântul “bărbat”.

Am fost şi sunt încă dezorientată. Am stat la fereastră să-mi adun gândurile, apoi mi-am amintit pentru ce am hotărât să-mi scriu jurnalul; tocmai fiindcă nu pot să-mi adun în ordine zburătăcirile minţii care sar mereu, forfotind de la o idee la alta.

Pentru a încerca să judec, voi scrie deci iar – apăsat – cuvntul magic:

B Ă R B A T

L-am scris pe de-a-ntregul cu majuscule. Pe mijloc. Fiindcă mă uimeşte şi mă impresionează. Nu pentru ceea ce înseamnă ci din caua puterii latente pe care dintr-o dată simt că acest cuvânt o are asupra... spiritului meu.

Oare de la spirit să am frisoane?

Nu sunt copil, chiar dacă toţi mă mai tratează aşa. Altele la anii mei sunt măritate sau se mărită... Ca Ginette, camerista. Nu, nu mai sunt copil! Sunt o domnişoară plină de viaţă. Am şaptesprezece ani! Vârsta la care şi Catherine de Medicis şi Ana de Austria, aveau un an de căsnicie... şi de viaţă.

Şi nu influenţa cuvântului mă sperie, ci mă irită să mă simt îmbrâncită. Îmbrâncită şi bruscată de mine însămi. Până acum nu mi s-a părut că bărbaţii merită o atentie mai mare decât personalitatea lor; azi, simt că masculinitatea le dă în ochii mei un atu. De parcă... De parcă ceea ce fac sau au de când să facă este mai spectaculos fiindcă autorul e bărbat. Aşa încât acum când descopăr scriind ceea ce gândesc, mi se bate inima. Şi fiindcă pot raţiona, raţionez şi-mi pun întrebarea: Ce anume dintr-un bărbat îl face particular în ochii mei?

*

O bătaie discreta în uşa grea, încuiată cu cheia.

Ange a insistat să fie încuiată, - ca să fie sigură că nimeni nu dă buzna peste ea şi că la nevoie să aibă dreptul să evadeze, ca orice prizonier. Dacă ar fi stat închisă pe cuvânt, s-ar fi simţit osândită. Oricum nu le-a spus de ce-şi doreşte să fie încuiată, iar Tante Eulalie a zis că o face din pocăinţă şi nimeni n-a avut tăria să zâmbească ştiind că-i neadevărat, fiindcă ar fi însemnat că pedeapsa este inutilă.

Şi dacă cineva bate în uşă, fără să descuie de-a dreptul, s-ar putea să fie cineva cu masa de prânz. Probabil Ginette. Şi e bine c-a venit tocmai acum; acum când privirile ridicate i s-au pironit iar asupra îngerului, instinctiv, ca să încerce să dezlege enigma pe care şi-a pus-o. Şi privind, a roşit.

Bine că bate cineva! Bine că mai bate o dată pierzându-şi răbdarea.

- Intră!

Zgomotul chinuit şi laborios al cheii mari, în broasca medievală. Usa care se dă uşor în lături şi capul cârlionţat al Ginettei care-şi aruncă o privire curioasă înăuntru.

- Am adus prânzul, domnişoară...

- Împinge servanta spre cufărul de sub fereastră, Ginette. Multumesc.

Ar continua cu o-ntrebare, dar nu doreşte să-şi discute problemele cele mai intime, nici chiar cu fata doicii ei. Închide gura cu întrziere şi tace, dar camerista o cunoaşte pe stăpâna ei şi mai ales are instinctul de a merge în faţa dorinţelor nerostite ale celor pe care-i serveşte. A băgat de seamă ezitarea şi îndrăzneşte:

- Cu ce vă mai pot fi de folos, domnişoară?

Altă ezitare:

- Nu ştiu... Cred că nimic...

O privire atentă. Un zâmbet:

- Domnişoara pare necăjită...

Ar repezi-o. Ar repezi-o numai pentru c-a lăsat-o să vadă pe chipul ei cât este de preocupată. Ar repezi-o, dar Ginette a fost întotdeauna tovarăşa ei de joacă, de când s-au născut – prin şi peste anii în care nu s-a înteles cu surorile sale – şi până de curând, până când fata a părăsit-o măritându-se; până a fost ridicată la rangul de cameristă.

Minte fără convingere, convenţional:

- Învăţam.

Dar minţind, a răspuns, dezlegând astfel firele vorbei pentru cea care nu cunoaşte tainele etichetei şi tăcutului, neputând astfel înţelege că i se spune să-şi vadă de treaba ei.

- Am să-l rog pe Jaques să-i culeagă domnişoarei un coşuleţ de fragi... Am să merg cu el în pădure ca să fiu sigură că vor fi şi mari şi parfumaţi.

Câtă libertate! Ginette poate merge cu Jaques în pădure! Poate culege fragi! Se poate plimba! Poate alerga desculţă prin iarba mare şi deasă! Se poate scălda în Lacul Zânelor! Se poate tăvăli goală printre flori!!

Un fior o străbate pe Ange. E nebună! E nebună, fiindcă şi ea a putut şi poate să se plimbe prin tot locul... călare. A fost şi ea însoţită! De ce să invidieze ceea ce a avut şi poate avea oricând... peste o săptămână?

Şi răspunsul îi arde obrajii.

Pentru că Ginette merge cu Jaques! Pentru că Jaques e bărbatul ei... Aceasta e libertatea deosebită a Ginettei! Şi mai ales că poate fi goală cu el! La asta s-a gândit şi asta vede înaintea ochilor deschişi!

Doamne, chiar că sunt nebună!

Şi fiindcă Ange nu crede c-ar fi cinstit s-o dea afară pe Ginette, numai pentru că a fost drăguţă cu ea, caută să-şi schimbe gândurile odată cu vorba, fară a-şi da seama că tocmai asta nu face.

Un murmur:

- Eşti fericită, Ginette?

Fericită? Sigur că e fericită! Dar... despre ce fericire vorbeşte domnisoara? Şi-şi rosteşte nedumerirea cu glas tare:

- Dacă sunt fericită cu Jaques?

- ... Da. Cu el.

- Păi... Îl iubesc, mă iubeşte, ne iubim – asta-i fericirea!

Ange o-ngână meditativă:

- Da, asta-i fericirea...

Oare să fie domnişoara îndrăgostită? Nu, n-are de cine!... Dar atunci ce să fie cu ea? Poate... poate că i se pare feţia grea...! Că e-nplinită; are trup ca de femeie; de femeie frumoasă... foarte frumoasă... şi cine-i bogată-n forme, e bogată şi-n chemări...

Ginette nu şi-ar permite să întrebe de-a dreptul, dar o poate lua pe ocolite, să vadă dacă va fi ascultată sau gonită, că de păţit, n-are ce păţi de la domnişoara. Momeşte inocent:

- Fericirea, domnişoara, vine din apropiere. Am fost bucuroasă când ştiam că Jaques mă iubeşte, dar sunt cu totul altfel fericită, acum când mă cuprinde şi mă strânge în braţe. E o fericire ca a Tomii; abia când atingi şi mângâi şti ce ai...

Ange e străbătută de un fior, dar de când a-nceput Ginette a vorbi l-a simţit venind, aşa că de astă dată, pe obrazul ei nu se poate ghici nimic; doar braţele au piele de găină.

Zâmbeşte detaşat:

- Bine Ginette, bine. Adu-mi fragi...

De gonit, a gonit-o, însă fără supărare. Domnişoara e chinuită de fierbinţeala verii şi de arsura fecioriei...

Ginette zâmbeşte din colţul ochilor. Azi, pentru prima dată, i se pare că-i mai uşor să fii slujnică decât stăpână!

*

“Tot azi, după masa de prânz.

Doamne, prin ce-am trecut în ultima oră! Am vrut să ştiu de ce sunt fermecată de cuvântul bărbat, şi am privit fără să vreau Îngerul ca şi cum aş fi vrut să găsesc răspunsul în formele atât de măiestrit lucrate.

Şi l-am găsit!

L-am găsit fiindcă ochii mei s-au oprit de îndată asupra unui singur loc de pe tot nudul, de parcă privirea mi-ar fi fost trasă pe aţa şi am ştiut că acolo vreau să mă uit, că acolo este ceea ce doresc să văd... chiar dacă nu ştiu ce este, chiar dacă nici măcăr nu ştiu cum i se spune, chiar dacă nu pot decât bănui cum arată... chiar dacă este acoperită de o frunză de viţă...

Şi-n tot acest vălmăsag de senzaţii, am fost cuprinsă de o stranie căldură ce mi s-a înodat în pântece.

Noroc că a venit Ginette!

Noroc şi nu prea, fiindcă aproape că m-am trădat, dacă n-am făcut-o pe de-antregul. Am mai pus şi o-trebare prostească despre fericirea ei; despre fericirea ei cu Jaques. De parcă m-ar privi pe mine fericirea ei!

Şi proasta n-a avut altă treabă decât să mă facă să pricep că fericirea vine din dragoste carnală! S-ar putea ca pentru fiinţele inferioare aşa să fie... deşi este poate adevărat şi pentru mine. Dar n-am de unde să ştiu şi nici nu vreau să aflu. Nu vreau să aflu!

Sunt lucruri pe care o fată de onoare trebuie să le izgonească dintre preocupările ei!

Şi aş face-o.

Chiar că aş face-o, dar cum să-mi controlez visele? Că toate au pornit de la visul în care...

Am băut un pahar de apă, fiindcă mi s-a părut că mi se poticneşte peniţa. Ma apucă un fel de ameţeală să-mi repovestesc visul. O euforie ce nu vine de la cap ci dintr-alta parte... de mi se pare că va începe corpul meu să cânte!

Oricum, am răspunsul.

Bărbatul a devenit pentru mine atât de important fiindcă posedă un atribut de care fiinţa mea are acum o stranie dorinţă. Un atribut pe care aş putea să-l denumesc aşa cum vreau. Căreia pot să-i dau un nume propriu pe care să-l ştiu numai eu sau căruia pot să-i zic “mândrie” sau “pumnal”... sau altfel, fiindcă tot n-am de unde să aflu numele pe care i l-a rezervat limba franceză; s-apoi mă tem că nu poate fi decât un substantiv foarte vulgar.

Ce ciudată plăcere am să ma joc în gând cu această noţiune! Ieri n-am greşit când am scris despre perversitate. Oare Maman, când traia, când la cunoscut pe Papa, oare Maman a visat aşa la...!!!

A trebuit să mă opresc din nou. Nu-mi vine să cred că am putut să mă gândesc la acea parte a corpului tatălui meu!

Poate că sunt bolnavă! Poate că am nevoie de un Doctor! Interesul acesta anormal mă cutremură!

Anormal?

Nu ştiu...

Dacă de fiecare dată când voi fi uimită de ceva sau când îmi voi pune o-ntrebare, voi bea câte un pahar de apă, voi face broaşte în burtă!

Să vedem.

Am fost crescută aici la castel. Am umblat mult. Am umblat peste tot. Nu sunt ca o mironosită de la oras. Şi mai apoi... am dat peste tratatul de anatomie pe care a studiat Oncle Gerard când voia să se facă medic, înainte de-a deveni cartofor. Şi chiar dacă nu l-aş fi găsit, am văzut la animale, pe viu ce au şi la ce le foloseşte. Mai întîi am privit la ogarii lui Papa; la Uragan şi Briza. Apoi am văzut şi motanul de la bucătari cu pisica de la grajdiuri...

Nu de mult am aflat taina copiilor. Mi-a spus-o şi Ginette când m-am îmbolnăvit de boala noastra lunară; mi-a spus-o ca pe-un secret. Un secret pe care nu l-am împărtaşit nimănui. Ştiu că nu-i aduce Îngerul. Bănuiesc cine-i pune în burta mamelor... cu ce... şi pe unde!

Bănuiesc dar nu sunt sigură... În schimb, ies adesea călare, şi fiindcă nu sunt proastă, şi pentru că ştiu ce înseamnă un armăsar care vede o iapă... încep, gândindu-mă la mine, să-mi închipui acum în ce fel se poate recunoaşte o mânza care se simte cutremurată de cuvântul bărbat, fie el scris cu majuscule sau cu minuscule!

Nu sunt anormală!

Nu sunt perversă!

Sunt doar neştiutoare. Neştiutoare despre lucruri ce sunt tăinuite de cei care le ştiu... poate tocmai ca să nu se işte-n fete tot felul de curiozităţi fără răspuns.

Sunt neştiutoare dar ceva care s-a trezit în mine vrea şi cere. Ceva care s-a trezit din cauza viselor.

Sau, visele au venit din cauza acestei treziri.

Da, ca visul de acum două nopţi, visul în care un bărbat înaripat ca un înger mă mângia pe tot trupul... pe trupul meu gol!... pe sâni! Pe brate... pe pântec!... până jos!... până l-am tras spre mine... peste mine...

Din tot visul ceea ce mă urmăreşte este... Tot nu m-am hotărt cum să-i spun! În tratat scria “sex”; dar scria la fel şi pentru bărbat şi pentru femeie, iar eu simt în freamătul corpului meu că nu e vorba de unul şi acelaşi lucru...

Până voi găsi apelativul potrivit, continui să mă întreb de unde am ştiut în vis cum arată. Cum de am ştiut de-ndată ce este? E drept că am văzut la armăsari; atunci nu le-am acordat nici o atentie şi n-aş face-o nici azi, dar să visez una de bărbat...! N-aveam cum!

Ba...

Cred că m-am plimbat un sferte de oră prin cameră. La început nu mi-a venit să cred în revelaţia pe care am avut-o. Dar e adevărul adevărat.

Ştiu cine e devină de visul meu!

Domnul Brigard e devină!

El!

El a cărui privire nu-mi dă pace! El a cărui privire mă fascinează acum că ştiu ce înseamnă ea!

Dupa ce mi-am adus aminte de analogia mea onirică între atributul armăsarului şi “mândria” bărbatului” (am vrut să scriu “laleaua”! dar mi s-a părut ridicol) am simţit că se răscoleşte ceva în mine.

Da am văzut propietatea masculină... în stare de veghe!

La domnul Brigard, am văzut-o!

Acum trei zile când stăteam la masa de lucru şi el era în picioare chiar lângă mine şi-mi dicta cu glas grav Catilinarele... Am ridicat ochii de pe hârtie şi am văzut în faţa mea o ciudată mişcare în pantalonii lui!

Da! Acum ştiu ce avea!

A! Îmi vei plăti tulburarea, domnule Brigard!

*

- Buna ziua, domnisoară.

- Buna ziua, Domnule Profesor.

Ange este în picioare în mijlocul încăperii, zâmbindu-i.

E mai proaspată ca niciodată. Bluza subţire a fost pusă de-a dreptul pe piele, fără corsaj! Ţinuta ar fi provocatoare şi nelalocul ei pentru o femeie, dar este aproape de înţeles la o fată, mai ales pe zăpuşeala de azi.

Profesorul îşi pune pălaria şi bastonul pe cufărul de lângă fereastră, alături de servanta cu mâncare de care Ange nu s-a atins. Se simte tulburat de sânii pe care-i ghiceşte ţepeni şi atenţi sub translucidul mătasei subţiri.

Ofteză.

Lui, ca bărbat, nu-i este nici măcar îngăduit să-şi desnoade cravata... şi nici să-şi descheie gulerul de la cămaşă, fără a mai vorbi de scosul hainei...

Se-ntoarce, privind-o grav, cum stă sprijinită de masă, în faţa lui, cu bustul scos înainte şi cu obrajii aprinşi de căldură. Vorbeşte încet ca să nu se bâlbie în timp ce simte că dorintele încep a i se-ntări.

- Ce studiem azi?

- Anatomia.

- Anatomia?! Nu se cade!

- De ce? Nu-i o ştiinţă?

- Este, dar nu pentru o domnişoară! Ce-aţi zice de geometrie? Ştiu că dintre toate, pe ea o preferaţi.

Cu un aer foarte dezamăgit şi-ntorcându-i spatele cu umerii împovăraţi de păreri de rău:

- Văd că totu-i o laudă vană! Sunteti un... conservator!

- Dimpotrivă! Caut să vă menajez pudoarea, domnisoară...

- Încurajndu-mi ignoranţa! Şi mai spuneaţi că sunteţi un adept al filozofilor descătuşati! Ce ar zice domnul Engels?

Brigard se simte lezat în amorul său propriu, fiindcă refuzul pe care l-a făcut este împotriva convingerilor sale. Se mai adaugă şi regretul de a nu se mai putea bucura de sânii ei, fiindcă vădit bosumflată, ea nu şi-i va mai ţine victorioşi, ca la început. Se retransează:

- Nu ştiu ce ar spune domnul Conte...

- Dacă Giordano Bruno ar fi studiat ceea ce a studiat în secret, n-ar fi păţit nimic...

- Să înţeleg că-mi sugeraţi să vă mint părintele?

- Dacă minciuna nu este abjectă, de ce nu? Ş-apoi n-aş vrea să fiţi – nu-ntrăznesc să spun ipocrit – dar ştişi că niciodată nu i-am spus că predaţi materialismul socialist în casa unui regalist...

Brigard cade pe gânduri. Ştie că Ange e o fată de caracter. E adevărat că atunci când i-a cerut să-i vorbească de noii filozofi i-a promis să nu sufle o vorbă despre ei. A promis şi a ţinut. De ce să nu încerce şi cu anatomia? De ce să nu bucure foamea de cunoaştere a acestei fete, mereu la pânda unui lucru neînţeles?

- Şi rămâne între noi?

Fata se răsuceşte într-o voltă de jupe şi cuprinzându-i gâtul se lipeşte o frântură de clipă de el, sărutându-i obrazul:

- Multumesc Domnule Profesor. Sunteţi mare şi nobil! – şi oricât de fugară a fost atingerea lor, el rămâne cu amintirea sânilor fetei întipâriţi pe pieptul său, iar ea a simţit pentru prima dată pe fiinţa ei “puterea” unui bărbat.

Se despart din chiar mişcarea care i-a atins şi se privesc, el mai stânjenit ca ea, ea mai înfiorată ca el şi ca să iasă din impasul în care par prinşi amândoi, Brigard încearcă să-şi reintre în pielea de dascăl:

- Fie, vom face anatomie. Să vedem cu ce începem...

- Ştiu destul de multe lucruri, domnule profesor, dar le ştiu în mod disparat, aşa că vă propun să-mi lămuriţi mai ales lacunele, trecând peste ceea ce nu interesează.

Propunerea i se pare justă. Va putea astfel ocoli părţile şi descrierile delicate.

- Cu ce începem?

Ange se apropie de statuie.

- Iată modelul perfect al androginului... E un material de studiu aproape ideal...

Şi-n timp ce se apropie i se pare că Îngerul îi face cu ochiul.

*

“Tot azi, 15 iulie 1909, seara

A fost incredibil!!

Acum am pus pătura-n fereastră ca să nu fie văzută lumina lămpii; vreu să înşir ce s-a întâmplat. Nu ca să mă lămuresc ce simt, aşa cum am făcut până acum, ci fiindcă vreau să încerc să judec ce am făcut. Au fost fapte care şi acum mi se par inimaginabile. Parcă nu-i adevărat că...

I-am cerut Profesorului să mă-nveţe anatomie!

Să fii văzut cum mă privea!

Am simţit că mi se înoadă fiinţa în pântec, apoi când a refuzat (aşa cum mă şi aşteptam), am făcut şi eu cum face Jane când vrea ca vărul meu Ogier să-i cumpere altă blană.

A mers! A mers strună! A cedat şi ca să fiu sigură că va face tot ceea ce voi dori, l-am sărutat pe obraz!

E primul bărbat pe care l-am sărutat pe obraz! Ce parfum avea pielea lui! Inexprimabil! Şi m-am lipit de el, doar o clipă care mi s-a părut că durează o veşnicie. I-a tresărit toată fiinţa. Toată, dar mai ales... Cum să-i spun? Că nici “putere” nu-mi place. Poate că dacă i-aş da un nume propriu expresiv...? ceva care s-o singularizeze aşa ca şi cum ar fi o altă identitate a lui?

Era atât de tare! Atât de vie! Ca o fiinţă!

Tare...?

Durandal! Iată cum îi voi spune!

Dupa ce ne-am despărţit, am simţit că valul de fierbinteală care mi s-a înodat în pântec se zvârcoleste şi din fericire, el... Olivier, a fost destul de încurcat ca să nu bage de seamă cum mă clatin. E însă inteligent şi abil aşa că ne-a scos cu uşurinţă din impas.

Ne-am apucat să studiem anatomie pe statuia Îngerului. Un înger care-mi dă halucinaţii şi care-mi zâmbeşte ştrengar...

Brigard a trecut în dreapta statui, iar eu în faşa lor ca să înţeleg... şi să văd mai bine. A-nceput să-mi explice funcţionalitatea morfologică a corpului uman, arătându-mi prin piatră ce organe ar trebui să se gasescă în interior şi la ce folosesc ele. Eram atât de fascinată încât am fost cât pe ce să uit ceea ce doream să-l văd explicând. Când l-am simţit foarte cufundat în disertaţia despre plămâni şi când am băgat de seamă că Durandal nu se mai remarcă de loc, l-am întrebat copilareşte dacă pieptul are vreo legătură oarecare cu respiratia. El a răspuns afirmativ şi a vrut să explice, dar l-am întrerupt, curioasă fiind să ştiu cum de respiră bărbaţii la fel de mult ca femeile deşi ei n-au sâni.

Privind lucrurile retrospectiv, mi se pare uluitor că mi-a trecut aşa ceva prin cap. E chiar neverosimil să fi inventat un astfel de tertip!

Ultimul cuvnt, “sâni”, a avut asupra lui efecâtul unui şoc. S-a uitat la mine năucit de a mă fi auzit vorbind despre ceva atât de intim. Am făcut ochii mari şi uimiţi, apoi, deşi eram mai emoţionată ca el de ceea ce făceam, am continuat, ducându-mi pudic mâna la ai mei, ca şi cum aş fi vrut să-i ascund de privirea lui în cupele palmelor mele.

S-a sprijinit de statuie şi am văzut cum Durandal îi bate isonul inimii. Şi atunci, mânată de o frică inexplicabilă, am stigat: ,,Sânii la ce folosesc?” şi nu a fost prea multă duplicitate din partea mea, fiindcă deşi ştiu că-n mod normal servesc la alăptat copii (de la Ginette am aflat – cu toate că aş fi putut să-mi dau seama şi singură, privind Sfânta Fecioară cu Pruncul), sunt convinsă că de fapt folosesc mai ales şi... mult mai des la altceva.

Şi-a luat ochii de la mine şi atingând statuia mi-a spus că sunt glande mamare. I-am zâmbit şi mi-am luat mîinile de pe ai mei ca şi cum termenul ştiinţific mi-ar fi linişti temerile, apoi am ascultat cuminte. Urmărind atentă expozeul foarte interesant, am supravegheat-o şi pe Durandal, dar de astă dată nu părea să mai poată fi toropită. Obsevnd atentă mînile lui, mi-am dat seama că mângind statuia şi că vorbindu-mi despre ce se află în interiorul unui corp omenesc, se gândea de fapt că e cu mâna pe mine. Descoperirea mi-a făcut atâta plăcere încât l-am atacat iar, întrebându-l ce reprezintă frunza de viţă. De astă dată a amuţit şi m-a privit înspăimântat. Eram cuprinsă de un fel de delir plin de un curaj aprins, ca în ziua balului; atunci am băut trei cupe de şampanie şi nimic nu m-a mai putut opri să-i spun mătusei mele Adele că are o omidă printre bucle – ceea ce bine înţeles că a făcut-o să leşine. Cuprinsă ca de o beţie, am atins la rândul meu piatra, urmând: ,,Pare ceva făcut anume pentru a reprezenta un androgin...? Fiindcă eu nu am aşa ceva şi cred că şi bărbaţii sunt diferiţi... şi de el şi de mine.”

A fost mult mai puternic decât ar fi fost poate altul în locul lui. A izbutit să se domine şi să-mi explice că nu este vorba despre un atribut al androginilor, care prin definiţie nu posedă aşa ceva şi deci nu pot fi deosebiţi astfel, ci despre o modă datând din antichitate, pentru a masca intimitatea masculină. Am învăţat acest lucru, de la acea mare cunoscătoare de arta care este Grande Tante Lucie (o viaţă a adunat numai minunăţii); şi chiar dacă n-aş fi ştiut, eu nu mă dau bătută uşor. Am insitat să aflu cum arată ceea ce corespunde frunzei. Şi-a luat un ton sever (prefăcut sever) şi mi-a răspuns: ,,Sunt lucruri despre care nu se vorbeste şi de aceea sunt ascunse vederii”. Îl adusesem unde voiam. Era prins! I-am zâmbit cât am putut mai drăguţ şi parcă altcineva a-ntrebat din mine, candid: ,,Ce lucru ascuns vi se zbate atât de la vedere, Domnule Profesor?” şi văznd că dă înapoi o jumătate de pas, lipindu-se de perete, am făcut eu pasul întreg care ne despărţea şi-ntinznd mâna aproape că am atins ţesătură care zsvâcnea, supralicitând: ,,Despre ea e vorba!” În aceeaşi clipă i s-a întămplat ceva insolit. Cred că şi-a pierdut capul. M-a prins în brate şi s-a aplecat febril asupra mea. Buzele lui au început să mă sărute, minile lui să mă caute şi să mă găsescă.

Apoi aproape că m-a îmbrăncit. Avea ochii rătăciţi, a părut că orbecăie prin camera, a nimerit uşa şi a ieşit bolborosind: “Azi, nu! Azi, nu!”

Aproape că sunt mai cutremurată de el decăt e mine. Îmi trebuie un timp de linişte. Ca apele tulburi să se limpezească.

Mîine voi reciti ceea ce am scris şi voi încerca să judec dacă am făcut bine sau rău; nu de alta, dar actele şi pornirile mele contravin cu totul catolicismului în care am fost constrânsă să cred; contravin şi preceptelor bisericeşti şi moralei în care am fost crescută...

Şi mă mai simt şi stânjenită de privirea insistentă a Îngerului. Parcă mă cântăreşte.

Trebuie să-mi dau toate răspunsurile, fiindcă... Olivier vine la zece şi lecţia de anatomie nu s-a terminat încă...

*

A stins lampa demult. Fereastra e larg deschisă. E noapte târzie, iar ea nu poate dormi. Subţire şi albă în lunga ei cămaşă de noapte, se plimbă de colo-colo prin camera octogonală, alcătuind un labirint prin care nu poate străbate nicăieri.

Se opreşte iar şi iar în faţa Îngerului, pentru a porni din nou. În sfărşit, cu mişcări lente de o graţie necăutată îşi desface cămaşa şi o lasă să lunece pe jos, din păşire ca-ntr-un dans – piele de pudoare năpârlită într-o noapte de arşită.

E goală. Dreapta. Parcă şerpuind în nemişcare şi-n aşteptări înfiorate. Apoi mînile timide ce par a se-nvăţa de-ndată singure cu voluptatea curbelor, pornesc în explorare pe ţărmul necercetat al corpului ce unduieşte, oferindu-se cunoaşterii. Buzele se-ntredeschid. Ochii-s abia mijiţi sub pleopele grele.

Pas după pas, ca-ntr-un ritual, se dă înapoi până simte patul înalt pe care se lasă dusă. Palmele care au urcat spre sânii cu sfârcurile cârne, pornesc mângietoare spre şolduri, pentru a se-ntlni pe pântec, pentru a coborî mai departe, cu degete pipăitoare, - antene – spre liziera întunecată, fierbinte şi moale a unui triunghi de intimitate pe care s-au temut, - de când a răsărit el acolo – să-l atingă. Şi atingndu-l, degetele tresar şi mîinile se opresc o clipă; apoi înainteaza iar, urcând dealul febril ce se saltă-n întâmpinarea lor. Rămân acolo, în vrful lumii; şi-n sfărşit lunecă dincolo de el, spre văile ascunse ale făpturii.

Geme. Geme lung, fără să audă, fără să se asculte; geme din adâncul răscolit al unor dorinţe ce numai astfel îşi capătă nume. Geme fiindcă-ntia oară a atins zvâcnirea măruntă a unui sâmbure viu ce-a stat în calea peregrinărilor ei; un sâmbure de adevăr. Un adevăr neştiut; un adevăr bănuit... cumplitul adevăr de-a fi captivă!

Femeie într-un corp de fecioară! Şi, ca pentru a se desfereca, degetele nerăbdătoare se duc şi se-ntorc şi iar trec, bâjbâind, peste ceea ce simte a fi închizătoarea capcanei în care e prinsă... ca s-o afle, ca s-o descânte!...

Val dupa val vălurind, trupul îşi cerne chemarea.

Dinţii muşcă buzele. Răsuflarea icneşte. Inima bate, bate, se zbate. Pâtecul se-nnoadă.

Împietrire.

Şi-un ţipăt de întâmpinare când femeia izbucneşte prin pecetea fecioriei tălăzuindu-se-n hăcuiri sacadate.

Bucurie.

Hăcuiri prelungi.

Nepotolire.

Hăcuiri amare.

Jale...

Clipe lungi şi tăcere.

Ange se ridică, sprijinindu-se-n coate şi-şi priveşte mîinile la lumina lunii pline ce străbate printre ramuri. De la degetele lucioase, ochii speriaţi se opresc la pântecele ce tremură, apoi trec dincolo de el spre şoldurile săltate a cerinţă.

Îşi contemplă aşa corpul o vreme apoi se scolă şi păşind uşor se apropie de statuia ce parte să-i zâmbească.

Braţele cuprind gâtul de piatră şi trupul se lipeşte strâns în căutarea răcorii ce va goni poate dihania din el; dihania care urlă şi cere tot ceea ce nu poate să aibă.

Dar acum în noaptea de vară, marmura e caldă ca un trup de om şi Ange simte ameţeala cuprinznd-o iar.

Murmură:

- Înger, îngeraşul meu, de ce eşti tu de piatră?!...

... Fiindcă nu mă săruţi...

Bratele mângie, obrazul alintă, visul îngână printre buzele ei:

- Ţi-aş săruta ochii şi gura...

... Ochi şi gura mi-ai da...

- Şi dacă te-aş mai săruta?

... Acea parte a trupului mi-ai dezlega!...

Buzele ating pleopele care prind a pâlpâi uimite, apoi coboară spre surâsul împietrit şi se strivesc de el, până ce marmura tresare, până ce se-ntredeschide, până ce răspunde cu patimă...

Ange se aruncă înapoi. Ochii mari şi albaştri o privesc arzători.

Făcând semnul crucii:

- Cine eşti?!

- Îngerul tău. Îngerul tău păzitor... – şi glasul e neomenesc de căld şi de blând.

- !... Exişti!!

- Dintotdeauna...

Ange e cutremurată. Dă să răspundă. Dar tace. Nu ştie ce să facă.

Se-ndepărtează de statuie spre fereastra deschisă, dând înapoi.

Tot focul din ea a fugit şi e-nfăşurată de răcoarea nopţii.

Triumfător, un cocoş căntă zorilor pe care-i aşteaptă. Surprinsă fata îşi aruncă o privire printre negurile şovăielnice, apoi se întoarce iarăşi spre Înger.

Ochii îi sunt de piatră.

Gura îi e de piatră.

Şi poate doar gândul lui mai răzbate spre ea:

- E prea trziu...

*

16 iulie 1909, foarte devreme.

Am aşteptat lumina cu înfrigurare, deşi trebuie să fi aţipit o dată sau de două ori.

Aşteptarea nu mi-a ordonat confuzia; dimpotrivă!

Nu ştiu ce să fac mai întâi.

Hotărâsem să consăcru aceasta parte a Jurnalului, judecării acţiunilor mele de ieri... dar s-au întâmplat şi altele azi noapte. Va trebui să le aştern aici. Va trebui să o fac, fiindcă sunt lucruri atât de tulburătoare încât ori trăiesc o minune, ori sunt pe cale de-a înebuni. Şi chiar dacă tertium non datur – s-ar putea să nu fie nici una şi nici alta!

Nu, nu caut să folosesc termeni grandilocvenţi pentru idei şi fapte mărunte. Nu, înainte de toate evit să mă mint pe mine însămi; e rolul acestui jurnal.

Am însă greutăţi să găsesc noţiunile necesare pentru a exprima experienta mea. Spun noţiuni şi nu cuvinte fiincă am încercat să sucesc frazele în cele trei limbi pe care le scriu, dar în zadar.

Mi-ar rămâne doar posibilitatea unei relatări imperfecte. Nu-i văd rostul.

Trebuie să oblig legiunile ordonate ale gândurilor să cucerească în numele raţiunii, dreptul la judecătă. E greu însă. Fiindcă de fiecare dacă când pun în talerele balanţei pornirile, gesturile, iniţiativele şi acceptările mele, de fiecare dată sunt distrasă de diversele vedenii şi amintiri ale căror evocări, cumulându-se, îmi sporesc neîncetat nevoia unei împliniri pe care încep abia acum să o bănuiesc... în plenitudinea ei.

Nu am dormit şi de ore întregi umblu, în căutarea unor răspunsuri.

Am însă o certitudine.

Am certitudinea că nu mai sunt copil.

Sunt femeie.

Dupa ce în noaptea asta trupul meu şi-a dat preaplinul de bucurie, am înteles că ceea ce am avut n-a fost decât ceva van şi incomplet. Ceva ca o bătaie de joc din partea unei desăvârşiri ne împlinite. A trebuit să-mi văd degetele mânjite şi pântecul, despre care ştiu că nu se resemna să nu ceară urmarea, ca să pricep că numai un bărbat poate săvârşi ceea ce, atât de palid, am imitat.

Dar oare este numai atât?...

Am strâns în braţe şi am mângiat şi am vorbit unei statui, ca unei fiinţe vii. Iraţionalul comportamentului meu nu se poate justifica, dar se poate explica prin starea în care mă aflam după descoperirea trupului meu; după descoperirea trăirilor ce se pot naşte în el.

Faptul însă că mi s-a părut a-l auzi răspunzndu-mi în gând, nu poate fi decât rezultatul unei dereglări mintale sau al unui miracol. Mai ales că după ce l-am sărutat mi s-a părut că prinde viaţă.

Şi mi-a vorbit cu glas!

M-am întrebat pentru prima dată dacă superstiţiile cu demoni sunt prostii... Dacă tradiţiile despre Satan sunt iresuri...

Iar după ce l-am văzut împietrind la cântatul cocoşilor, m-am speriat.

Acum, privindu-l, am de fiecare dată sentimentul unei mari tristeţi şi al unei aşteptări fără speranţă. Parcă nici zâmbet nu mai are. Deci, sunt două posibilităţi.

Prima ar fi că totul este rodul unei halucinaţii cauzată de starea în care mă aflu; şi-n acest caz îmi stă în putere să mă domin dacă vreau. Şi vreau!

A doua ar fi că traiesc un miracol sau ceva neobişnuit, dar real. Îmi rămân două drumuri. Să duc experienţa până la capăt – conştientă fiind de cât este de primejdiosă. Sau să curm orice fel de încercare – conştientă fiind de irepetabilul pe care-l pot pierde.

Ce voi face? Nu ştiu încă. Nu ştiu, fiindcă trebuie să rezolv mai întâi originea stării şi manifestărilor mele.

E buna său rea?

Este permisă sau nepermisă?

Un sfătuitor ar putea să-mi argumenteze că ar fi trebuit să mă gândesc la asta înainte de-a trece la fapte. Înainte de a-l ataca pe Olivier; înainte de-a mă tenta, tentând un Înger. Aş răspunde că: intenţia este similară cu fapta, de vreme ce-i o faptă virtuală. Mai apoi sunt mulţumită de a fi trăit o experienţă care să-mi dea posibilitatea de a şti practic – chiar dacă aproximativ – despre ce gândesc. Şi să nu-mi spună nimeni, că nu-i nevoie să ucizi un om, ca să gândeşti despre crimă! – fiindcă raţionamentul meu nu s-ar schimba.

Cum pot şti însă dacă ceea ce am făcut este bine sau rău?

Pare a fi o problemă de religie. Biserica ar zice că tentaţiile mi-au fost trimese de la diavol şi că deci nu poate fi decât rău.

Eu nu cred în diavol şi de aceea nu pot crede nici în ceva ce vine de la el. Desigur, că toată cidăţenia întâmplării de azi noapte, ar putea să fie o dovadă a existentei diavolului. O dovadă care tocmai mi-a fost dată... doar că mie... mie nu mi se pare revelatoare... chiar deloc!

Altfel aş crede în diavol!

Nu tăinuiesc că astă noapte mi-am făcut semnul crucii ca să mă apăr. Acum ştiu că a fost un gest spontan, fără validitate. Un reflex al obişnuintei şi al condiţionării.

Iar dacă nu cred în diavol, cred însă în posibila existenţă a Îngerilor. Până aseara am crezut în ei ca în nişte fiinţe mai mult teoretice; nişte intermediari între noi şi Creatorul lumii; Creatorul în care cred, dar despre care nu ştiu în aşa măsură nimic, încât mi se pare aproape... axiomatic. De aseara, aş zice însă că Îngerii pot fi uneori... experimentali, fără să vreau să fiu cinică.

Tot religia mi-ar putea răspunde ca să ştiu dacă ceea ce am făcut este permis sau nu. Biblia condamnă adulterul. Preoţii, preocupaţi de castitatea lor, condamnă plăcerile cărnii. Nu sunt preot şi nu sunt religioasă. Religia nu-mi poate indica nimic mai obiectiv decât ceea ce simt. Şi dacă nu accept preceptele bisericii, care ar putea fi reperele mele? Poate doar acelea care s-ar afla în mine.

Îmi ajunge conştiinţa mea împăcată cu mine însămi!

Conştiinţa ar putea fi un răspuns. Aşa cum am scris mai sus eu nu mă mint – şi-atunci sunt în măsură să analizez fără puncte de referinţă exterioare dacă ceea ce am făcut e rău sau nu.

Am vreo remuşcare? Nu. Şimt vreo ruşine? Nu. Înseamnă că poate n-am făcut rău.

Dar nici nu înseamnă că am făcut bine!

Mă simt prinsă într-o cursă întinsă de logica prea subţire pe care ma simt obligată sa o folosesc, deşi mintea ma îndrumă pe alte drumuri... spre ceva care cred că se numeşte intuiţie. Ş Brigard, văzând cu reyolv problemele de geometrie, a yis că eu lucdrey cu intuiţia nu cu raţionamemzele logice. Cred că expresia mea l–a făcut să dea înapoi si să mă inveţe logică. Aproape că imi vine sa răd!

Şi fiindcă a venit vorba despre el, ar trebui să-l pot provoca pe profesorul meu în vederea unei elucidări a întrebărilor mele, dar nu-mi place ideea de a discuta astfel de subiecte cu el, chiar dacă mi-ar plăcea să-l am de partener în practicarea originii lor. Ş-apoi Olivier mă doreşte într-atât, încât n-ar putea fi imparţial. Ar fi, dimpotrivă, mulţumit să mă convinga să merg chiar mai departe...”

*

- Bună dimineaţa, domnişoară.

- Bună dimineaţa, Ginette.

Privindu-i faţa trasă şi cearcănele violacee:

- Nu prea a-ţi dormit bine...

Să-i spuna că “ba da”, ar fi o minciună stupidă şi deci inutilă. Să-i spună că se simte rău sau că nu-i prieşte claustrarea n-ar fi nimerit, fiindcă Ginette o iubeşte şi ar face o asemenea tragedie pe lângă maică-sa încât fosta doică ar fugi să plângă la Grande Tente Lucie; şi dacă ea se amestecă – adio consemnare! Adio linişte!

Adevărul nu poate fi spus nici cât restul.

Ignorarea întrebării ar face-o să se simtă într-o poziţie de inferioritate, de parcă s-ar ascunde, ferindu-se de slujnica ei.

Zâmbeşte:

- N-am dormit deloc.

Uimită:

- Toată noaptea...?

- Cât e de lungă.

- Ce vi s-a întâmplat, domnişoară?

Foarte serioasă:

- Dacă nu mi-ai adus fragi!...

Camerista surâde la rândul ei, apucându-se să facă patul răvăşit, în timp ce Ange începe să mănânce din feliile de pîine cu unt şi cu brânză, mulţumită că n-a minţit şi că n-a dat explicaţii.

Ginette, întinznd tapiseria:

- M-am speriat văzându-vă patul. Am crezut că aţi avut vise urâte.

Ange râde, alungându-şi oboseala cu veselie:

- Marele meu coşmar e să te văd îngrijorată!

*

În aceeaşi zi, dupa micul dejun.

M-am întrerupt ca să mănânc, pentru că dieta de ieri adunată emoţiilor nopţii riscau să mă transforme în spectru. Acum după ce am devorat tot ceea ce mi-a adus Ginette, voi continua de unde am rămas.

Dar morala? Morala poate răspunde întrebărilor mele?

Aparent da, dar care morală?

Cea actuală evident. Fiindcă altele, una mai veche sau una viitoare, ar putea fi astfel încât ceea ce am făcut să fie permis sau nepermis. Nu vreau să dezbat, aici, cu mine în jurnalul meu, ce este morala – fiindcă sunt filozofi care şi-au petrecut viaţa întreaga în speranţa de a găsi răspunsul, pe care un altul a venit şi l-a infirmat, după munca unei alte vieţi.

Mă voi mulţumi să constat că tot ceea ce fac se numeşte azi, în mod curent, “o dezonoare”, cuvânt pe care l-am folosit şi eu alaltăieri.

Dar de alaltăieri şi până azi am trăit. Ştiu despre ce vorbesc. “Dezonoare” nu-i un termen ce mă poate satisface; şi nu fiindcă-mi caut o scuză, ci fiindcă am mai făcut aceasta constatare cu privire la alte lucruri, înainte să visez că am o relatie neobişnuită cu un bărbat; de pe când am vrut să ştiu dacă sunt cinstită sau nu.

Dezonoarea implică iarăşi ruşine – şi nu mi-e ruşine, chiar dacă mai am timidităţi. Dezonoarea implică o divulgare publică – ceea ce n-am intenţia să fac. Dezonoarea implică să mă simt murdară – şi nu este cazul. Asta presupune că nu am procedat într+un mod dezonorant în ochii me... Dar în ai altora? Nicii nu poate fi vorba de ochii alltora, de vreme ce nu vor şti ... sau vor fi – din punctul meu de vedere – parteneri... iar dintr-al lor... complicii mei...

.... Adică Olivier ...Îngerul.

Şi dacă faptele (nu imi place cuvântul ăsta! Are un iz de acuzaţie în el!) actele mele nu sunt dezonorante, oare pot trage concluzia că sunt permise?

Nu sunt sigură...

Dar dacă simt că nu este rău, chiar dacă nu pot avea certitudinea că este bine sau că este permis – mie-mi ajunge!... fiindcă am încredere ăn mine şi în ceea ce pot rimţi!

Dacă se va vedea că este rău, voi aviza atunci, asumndu-mi responsabilitatea pentru ceea ce voi fi făcut. Fiindcă mi-am dat osteneala să văd adevărul.

Fiindcă aşa vreau.

Sunt convinsă că trebuie să existe nişte criterii limitative. Deocamdată, fiind încă şi fecioară şi supravegheată, nu cred că pot ajunge să exagerez. Am deci tot timpul să le stabilesc, dar cât mai repede, ştiind totodată că rezultatul lor poate, teoretic, modifica parţial concluziile mele de până acum.

Îmi mai rămâne să hotărăsc dacă voi continua experienta cu Îngerul sau dacă voi fi cuminte. O voi face însă după plecarea lui Olivier.

Şi fiindcă scriu despre el, în ceea ce priveşte lecţia de anatomie, pe de o parte nu voi lungi o joacă fără de finalitate, dar pe de altă parte, îmi trebuie nişte date practice... pentru a putea gândi cu mai multă experienţă ceea ce voi hotăr pentru viitor.

Azi îi voi...”

*

A intrat, a salutat, s-a aşezat şi a-nceput să vorbească despre intersecţia conurilor cu o sferă. O oră şi jumătate. Apoi a tăcut. Şi-n toată această vreme a evitat ochii ei. I-a evitat deşi, expozeurile lui se exaltează la vederea pasiunii de-anţelege pe care ea o are, atunci când îl ascultă. În sfărşit, cu un oftat îşi ridică privirea spre ea:

- Îmi pare rău, domnişoară, dar am vorbit astazi cu domnul Conte şi m-am recuzat ca profesor. A fost ultima noastră lecţie.

Ange a aşteptat să vadă la ce vor duce tăcerea şi stânjeneala lui, apoi l-a ascultat atentă. Acum după ce i-a prins ochii, începe să râda mai întâi uşor, apoi mai tare, aproape cu dispreţ. Fiindcă trebuie pedepsit – nu pentru că s-a comportat altfel decât după socotelile ei, ci pentru că ea însăşi nu are de ales; trebuie ori să-i ceară să rămână, ori să-l întrebe de ce o face. În ambele cazuri i-ar permite să capete asupra ei un ascendent pe care cu o zi în urmă el l-a pierdut. Oricare dintre cele două căi ar pune-o într-o poziţie subordonată care-i este prin însuşi întelesul ei tot atât de străină, pe cât îi este de antipatcă. Nu! El trebuie lovit. Şi de aceea vocea ei e limpede, chiar dacă râsul aprins mai joacă printre sloiurile cuvintelor:

- Ţi-a fost frică, Olivier!

Domnul Profesor tresare. Obrajii i se aprind ca după două palme. Nu-şi pleacă fruntea, dar barbia-i tremură.

N-are cuvinte care să poată fi rostite. Le caută febril printre capcanele ruşinii.

El e profesorul. Omul în toata firea. Răspunzătorul. Dar n-a ştiut să-şi asume rolul. A greşit. A dat înapoi. Şi acum e tutuit; e decăzut din drepturile şi calităţile sale.

E decăzut prin cuvintele unei copile; o copilă care ar fi putut fi femeia în stare să-l damneze.

Caută o scuză, oricare, fără să ştie că de răspunsul lui depind deciziile ei. Gaseşte ceva, aproape la-ntâmplare, un “loc comun” pe care îl crede suficient de puternic prin platitudinea sa verifictă, pentru a-i da avantajul.

Murmură trist, ridicându-se:

- V-am iubit, domnişoară...

Dar dacă el e un om în toata firea, ea este o fiinţă care nu imaginează că poate fi învinsă. Mierosul perfectului compus din propoziţie, şi tonul uşor învinuitor, răzvrătesc toate minţile ei.

Glasul fulgeră:

- Minţi, Brigard! M-ai dorit corpul!... şi atât!

Împurpurndu-se, în timp ce-şi ia pălăria şi bastonul:

- Aţi fost un idol de puritate pentru mine!

Iarăşi un perfect compus. Acuza este aproape clară şi Ange n-o poate tolera:

- Iar tu satirule, eşti modelul de perversitate care mi-a corupt inocenţa! – şi deşi ştie că nu-i deloc adevărat, deşi nu-i face vină, îl loveşte pentru a-l doborî, fiindcă din el transpiră culpabilitatea.

- Dom...nisoară!... – dar reproşul din glasul lui aproape bâlbit, nu-i produce fetei nici o milă.

Dimpotrivă. Cu instinctul ei mereu aţâţat de dorinţa de-a găsi răspuns întrebărilor ce i-au stat în cale, Ange dezleagă, în timp ce le enumeră, carenţele actelor lui:

- N-ai avut nici puterea să mă-nfrunţi şi nici abilitatea să mă ceri! N-ai avut nici măcar curajul să rezişti.

Bărbatul e lovit în ambiţiile sale vane. E lovit în orgoliul său de intelectual proletar, lezat de aristocraţie, complexat de lipsa averii. Deschiznd uşa se-ntoarce spre ea aproape cu ură, îndrăznind să tutuiască la rândul său, numai fiindcă nu va mai trebui s-o înfrunte:

- Cine mi te-ar fi dat? Mie, unui oarecare!

- Nimeni. Dar ai fi plecat cu fruntea sus.

*

16 iulie, dupa masa de prnz.

Puritate!

Ar fi trebuit să-mi pun problema purităţii! Cum de nu m-am gândit?

Sunt sau nu sunt pură?...

... Dar ce înseamnă pură?!

Pură pentru toţi sau pentru aproape toţi cei care mă-nconjoară, înseamnă castă. Ce înseamna însă pentru mine?

Dacă o femeie se lasă atinsă de un bărbat, fie chiar şi o singură dată, nu mai e castă; este ea pură? Sau nu? Şi dacă da, - în ce condiţii?

O femeie măritată nu e castă, dar poate fi pură... sau considerată ca atare. Exclud argumentul bisericii cu privire la mariajului care sanctifică păcatul cărnii, dându-i o legalitate morală, fiindcă nu am ţinut seama de astfel de motivaţii nici în raţionamentele mele anterioare. În mod general se consideră o femeie măritată, ca fiind pură, dacă nu doreşte şi nu are alţi bărbaţi decât soţul ei.

Dorinţele se pot stăpâni, dar nu se pot interzice...

Nu ştiu, dar cred că o femeie poate dori şi un alt bărbat decât cel pe care-l are, aşa, în mod spontan. În vis. Ca mine. Şi atunci iat-o impură! Doar aşa! Deşi se revoltă. Deşi respinge tentaţia. Deşi nu dă curs dorinţei! Deşi o domină, dominndu-se!...

Dar dacă-i dă curs?

Dacă cedează dorinţei?...

Dacă fiind alături de bărbatul ei şi-l închipuie pe celălalt? Tot impură se cheama că este, cu toate că nu face nici un efort meritoriu, ca-n primul caz.

Dar dacă trece de la dorinţă, la act, la materializare? Tot impură este numită, deşi cred că pentru cel încornorat (e prima dată când folosesc acest cuvânt prohibit!) gradul de impuritate este considerabil mai neplăcut.

Iată deci clar imperfecţiunea termenului: este un concept superlativ. Nu comportă grade de comparaţie, căci toate ar fi pleonasme penibile.

Reprezinta un ideal...

... deci, NICI O FIINŢĂ OMENEASCĂ NU POATE FI PURĂ!

Poate fi cel mult curată şi cinstită.

Rezultă că termenul este o prejudecată folosită în scopuri educaţionale şi dominative. Brigard e deci sclavul unei prejudecăţi sau este de rea credinţă.

Ar fi trebuit să relatez la început despărţirea mea de Brigard care s-a recuzat pe lângă Papa ca profesor. N-am făcut-o fiindcă eram prea preocupată de problema purităţii – nu în ochii lui, fiindcă nu-l mai respect, ci în ochii mei.

Plecarea lui Brigard este o lovitură grea dată libertăţilor mele.

NU sunt dispusă să-mi reiau cursurile cu altcineva.

NU vreau să rămân fără studii, nu fiindcă-mi vor trebui cândva la ceva anume (nu va veni comunismul propovăduit de domnul Marx atât de curând), ci pentru că studiile sunt o plăcere pentru mine. Îmi dau posibilitatea să fiu liberă. Să nu depind de cheful cuiva de a schimba banalităţi cu mine. Şi dacă nu aş fi avut prea multe mătuşi – care toata ziua se laudă că întreţin conversaţii, când de fapt nu fac altceva decât să bârfească – poate că n-aş fi vrut să învăţ niciodată, că orice femeie normală – obiect de decor şi stăpână de căsă... dar văzndu-le sunt dezgustată de orice posibilă asemănare a mea cu ele. Cu toate, în afără de Grande Tente Lucie. Nu că n-ar avea slăbiciuni, dar pe de o parte este o fire cinstită şi dominatoare, iar pe de alta, nici în privat nu-mi voi permite să scriu de rău despre persoana care m-a făcut, din afecţiune, legatara ei universală, atunci când pe faţă nu-i vorbesc astfel... chiar dacă sunt acuzată că nu o fac din respect, ci pentru a nu-mi pierde partea.

Nu pot vorbi un om de rău nici cu mine însămi, dacă nu am îndrazneala s-o fac şi cu el. Mi s-ar părea... impur!”

*

- Am venit să-ţi dau o veste foarte importantă, Ange.

Şi fata îi zâmbeşte ca-ntotdeauna, cu dragoste, lui, celui mai frumos, mai puternic şi mai înţelept bărbat din lume.

- Ştiu, Papa, domnul Brigard nu-mi va mai da lecţii, dar am o idee...

- Nu despre capriciul lecţiilor tale e vorba, ci despre altceva.

Ange îşi ridică sprâncenele. Nu-i place ca instruirea ei să fie numită capriciu. Mai mult, nu-i plac veştile protocolare. O astfel de veste înseamnă ceva neplăcut. Întotdeauna.

Cu voce mică:

- Ce veste, Papa?

- Mine seară domnul de Galéas va veni la mine ca să-ţi ceară mâna pentru fiul lui.

Doar o clipă, apoi rezultatul analizei tranşante:

- Albert e un fanfaron insipid.

- Te rog să vorbeşti cuviincios despre viitorul tău soţ, Ange.

- Cuviinţa se potriveste cu el aşa cum se potrivesc şi mărgăritarele cu bălegarul!

Uimit şi sincer indignat:

- Ce fel de limbaj foloseşti!?

- Unul mult prea elevat pentru tema dezbătută!

Ameninţător:

- Ange!

- Nu mă mărit cu un degenerat!

- Ange!!

- Ş-apoi e peste fire de antipatic!

- Lasă copilăriile!

Ridicându-şi degetul arătător ca pentru atenţionare:

- Ori sunt copil şi nu mă pot mărita, ori sunt om mare şi nu vreau să mă mărit!

- Joacă-te cât vrei cu dilemele tale. Nu-i nici măcar nevoie să fii lămurită înainte de nuntă.

- Nu-l vreau de bărbat, Papa! Nu-l vreau!!

Tatăl, încruntându-se şi coborând un pic tonul:

- Discuţia s-a încheiat. Ce s-a hotărât, s-a hotărât. Voiam să-ţi ridic pedeapsa de astă seară, dar n-am s-o fac până mine după-amiază.

- N-am să accept să fiu negociată ca o sclavă!

- Indiferent de părerile tale, mîine te vei purta aşa cum se cuvine.

Cu voce blândă şi fermă:

- Papa, nu mă voi mărita decât cu omul pe care am să-l iubesc, dacă voi iubi pe cineva vreodată.

- Prtostii! Căsătoria este în primul rând un act de convenienţă. N-are nimic de a face cu stupidităţile romantice pe care o literatură mai mult decât îndoielnică au putut să ţi le vâre în cap. Te măriţi, fiindcă trebuie să te măriţi, aşa cum fac toate fetele de vârsta ta. Te măriţi cu acela dintre pretendenţii tăi pe care-l aleg eu, fiindcă părinţii stabilesc interesele copiilor lor. Îl iei pe Galéas pentru că este o partidă excepţională şi mai mult decât onorabilă. Pentru că tatăl lui şi cu mine facem aceleaşi afaceri, aceaşi politică şi fiindcă suntem colegi la Cameră.

Ange a ascultat atentă fără să întrerupă întreaga perogaţie care a semănat mai mult a pledoarie. A ascultat părându-i-se că-i fuge pământul de sub picioare; pământul încrederii şi al admiraţiei. Dar faptul că simte cum îşi pierde tatăl, parcă învăluit acum în ceţuri de reacredinţă, nu este îndeajuns pentru a o face să-şi înceteze lupta. Nici o clipă nu se gândeşte că ar putea să încerce să convingă, să roage, să implore. Dimpotrivă, în ea se trezeşte dorinţa de-a învinge. O dorinţă lipsită de menajamente, de afecţiune şi de scrupule.

- Tu n-ai iubit-o pe Maman?

- Nu, n-am iubit-o, dar...

- Şi din cauza asta ai făcut-o să sufere şi-ai ajutat-o să moară!

Înfiorat, tatăl face un pas spre ea:

- Cum poti spune aşa ceva?!

- Fiindcă dacă n-ai iubit-o, scopul era împlinit, zestrea luată şi soţia complet inutilă...

Palma o atinge în obraz, aruncând-o pe pat. Se saltă-ntr-un cot, fără a-şi duce mâna nici la gura cu buza crăpată şi nici la faţa încinsă. Ochii ei verzi sunt două dungi subţiri şi strălucitoare.

- Ai merita să fii pusă la pîine uscată şi apă! Dar...

- Dar nu veţi face asta, ca să nu vi se deprecieze marfa, domnule conte!

- Bagă de seamă!

- La ce? Mă veţi bate cumva, după ce m-aţi pălmuit?... Ar fi neglijabil!

Dând din umeri:

- Îndărătnicia şi obrăznicia nu-ţi vor folosi la nimic.

- Oare?

- Dupa ce te vei mărita, vor fi problemele soţului tău...

Ridicându-se în picioare şi întinznd mâna cu un gest solemn:

- Aveţi cuvântul meu de onoare, domnule, că nici chiar folosind forţa nu mă veţi face să spun “da”, nici în faţa oamenilor şi nici în faţa lui Dumnezeu.

- Cuvinte goale.

- Ar fi bine să nu încercaţi!

- Ameninţi?

- Încă nu ameninţ. Previn!

- Angelique, ai înebunit?!

- Vreau doar s-o scutesc pe Grande Tante Lucie de un scandal şi de o ruşine pe care nu le merită şi care nu s-ar curăţa de pe obrazul acestei familii timp de o generaţie.

Privind-o cu milă, ca pe un copil inconştient:

- Cine crezi c-ar lua în seamă protestele tale, aici în Capela castelului, când vei fi măritată între rude şi prieteni de către preotul nostru?

- Familia. Invitaţii. Ba chair şi poliţia... când va afla.

Înmărmurit:

- Poliţia?

- Poliţia.

- Şi ce-ai putea spune poliţiei? Că te mărit îpotriva voinţei tale? Glumeşti!

- Domnule conte, nu recunoaşteţi în mine una dintre fiarele aprige şi neiertătoare care au dat cândva măreţie familiei noastre şi orgoliu sângelui meu?

Dând din mâna şi întorcându-se spre uşă:

- Căută-ţi un alt rol...

Râznd uşor în urma lui, cu deriziune:

- Ce va spune soţul când va afla public că nu mai sunt fecioară?

Răuscindu-se ca fript:

- Poftim?!?

- Ce vor spune socrii când vor auzi că de doi ani încoace m-am culcat cu toţi grăjdarii şi băieţii de fermă...?

- Nu-i adevărat!! Nu poate fi adevărat!!!

Continuând imperturbabilă:

- Ce va spune familia când va şti că nu l-am ratat nici pe Brigard...?

- Brigard!!

- Ce va spune legea când va afla că toate au început din noaptea în care m-aţi violat?

- !!

Văzându-i perplexitatea înspăimântată, fără să căute dacă ea vine de la insolitul situaţiei, de la conceptul în sine sau de la imaginaţia ei, Ange punctează:

- Şi nici o dezvinovăţire sau revoltă nu v-ar acredita inocenţa, după cum nici un protest nu mi-ar confirma onoarea. Nici a mea, nici a dumneavoastră şi nici a celorlalţi.

Tatal face un pas înapoi. Se opreşte. A-nţeles. A-nţeles din acuzaţia ce i se aduce că fata lui e pură. Că nu s-a tăvălit cu grăjdarii. E pură, inteligentă şi combativă. Dar a făcut o greşeală.

Îi zâmbeşte cu superioritate:

- Te-ai trădat! Ştiu că eşti pură! Ameninţările sunt inutile.

- Azi poate, dar mîine?

- Ai să rămâi închisă!

- Nu vedeţi ce degete am, domnule conte?

- O!!

Brutalitatea exprimării i-a smuls aproape un ţipăt. Nu poate să imagineze că fică-sa poate să fie într-atât o alta fiintă decât cea pe care a imaginat-o mereu. Răspunsul său e mai mult un reflex de apărare:

- Am să pun să fii legată de căpătiul patului!

Sarcastică:

- Chiar şi când mă duc la closet?

Vulgaritatea imaginii îl năuceşte definitiv. Oftează. După ce rămâne un timp cu fruntea în piept murmură, cu un rest neconvingător de speranţă:

- Şantajul este un act dezgustător.

- Dar eficient.

- E un act murdar... – şi-n timp ce spune cuvintele se întreabă ce putere vor avea asupra celei care i-a vorbit aşa cum i-a vorbit.

Răspunsul e calm şi argumentativ:

- Doar dacă abuzează de spaima cuiva şi dacă e repetabil. Eu mă apăr, atacând...

Cu un prim zâmbet de resemnare, dar persiflând, fiindcă oricum a pierdut partida şi e învins:

- Părăsind mizeria limbajului vrei să-mi araţi că eşti moralistă!

- Nu. Spre deosebire de dumneavoastră sunt şi cinstită şi puternică.

Tatăl nu răspunde insultei. Îşi sprijină bărbia în piept, apoi cu o umbră de admiraţie nedisimulată, vorbind despre ameninţarea ei:

- Nici măcar nu sunt sigur că ai fi putut s-o faci...

Pe acelaşi ton, referindu-se la miezul ameninţării:

- Nu sunteti nici măcar sigur că n-am făcut-o...

Şi e dispreţ în cuvinte.

Pentru prima dată el simte limitele unei înfrângeri. Se întoarce şi iese. După o clipă în care a rămas dincolo de prag, redeschide uşa grea.

- Ţi-am ridicat pedeapsa.

- A devenit ridicolă din chiar clipa în care aţi ştiut că nu vă mai puteţi impune voinţa, domnule conte.

- Încetează cu modul acesta de a-mi vorbi!

- Greu aş putea să astup prăpastia ce mă desparte de bărbatul care a-ndrăznit să mă lovească peste obraz! De învinsul care-şi acceptă înfrângerea...

Exasperat:

- Şi ce-aş putea face?!

- Nimic. Şi mai ales să nu-mi cereţi compasiunea.

Urlând:

- Sunt părintele tău!

- Sper să fie o convingere falsă.

Tatăl trânteşte uşa. Paşii lui se-ndepărtează, apoi se întorc. E palid când reapare. Murmură din prag:

- Am iubit-o pe Grace. Am iubit-o cu toată fiinţa.

Cutremurata de slăbiciunea lui, Ange îi zâmbeşte distant:

- Problemele dumneavoastră sentimentale nu justifică nici lovitura, nici minciuna şi nici mistificarea. Bună seara, domnule conte.

L-a concediat ca pe un străin inoportun şi uşa s-a închis. Ange îşi prinde capul în palme ca să se ascundă de sine şi plânge. Plânge deşi ştie că fără să fi căutat înadins acest lucru, şi-a căpătat independenţa şi dreptul de a decide, pe care cedarea lui le face irevocabile. Plânge fiindcă şi-a iubit tatăl.

Plânge fiindcă a pierdut un mit, spărgând un idol.

*

16 iulie 1909, spre prânz.

Scriu aceste rânduri din dorinta de-a avea cui să împart gustul searbăd al victoriei mele. Da, Jurnalule, sunt învingătoare şi totuşi simt că nu găsesc nici un cuvânt care să fie inspirat de entuziasm. Poate fiindcă victoria mea s-a datorat înfrângerii singurului om pe care l-am iubit cu adevărat de la moartea lui Maman. Înfrângerea lui m-a durut din cauza facilităţii cu care s-a produs.

Şi n-a fost decât parţial vina lui.

Ea s-a datorat mai ales faptului că am vrut să-mi justific actele în scris; spun “justific”, fiindcă recitind tot ceea ce am aşternt în zilele trecute, am constatat că întregul are un straniu iz de vinovăţie agresivă.

Dacă nu aş fi răstălmacit morala, dacă nu aş fi distrus cuvântul “puritate”, dacă nu aş fi înlăturat tirania bisericii – din felul meu de-a vrea să înteleg realitatea – niciodată n-aş fi găsit cuvintele care să-l dărâme pe tatăl meu. Cu patru zile în urmă m-aş fi înclinat... sau cred că m-aş fi luptat în zădar. Dar azi, am găsit ce trebuia spus. Un argument fără greutate, dar un argument uriaş.

Fără greutate fiindcă ar fi fost suficient să-mi spună “fă-o ! că ţie-ţi faci rău!” – şi ar fi avut dreptate, deşi cred n-aş fi dat înapoi, preferând răul desconsiderării publice (temporare sau definitive), unei vieţi lângă un idiot.

Uriaş fiindcă aşa cum suntem toţi, cladiţi din prejudecăţi, (ei din ale tuturor, eu din ale mele), dacă aş fi făcut ceea ce l-am ameninţat că voi face i-aş fi distrus. I-aş fi distrus mai înti în ochii lor şi mult mai puţin în ochii altora. Pentru că alţii au şi alte preocupări decât onoarea noastră, în timp ei şi-ar fi văzut întâmplarea reflectată de opinia publică asemeni unei imagini redate de o multiplă oglindă convexă.

Şi nu numai înfrângerea tatălui meu mă demoralizează. Şi nici măcăr faptul că a recunoscut o minciună comisă împotriva mea, numai pentru a-şi atinge un scop meschin. Mă demoralizează bicinsnicia acceptării. Nu-i pot întelege pe cei care se prăbuşesc, împacaţi cu prabuşirea lor! Şi nu că nu pot, nu vreau!

Şi-a spus ,,Am fost înfrnt şi gata!”, de parcă şi-ar fi pierdut mânuşile şi nu obrazul. Sau... poate că se minte zicându-şi că-mi merit libertatea. Sper să fie numai slab nu şi laş, pentru că, în sufletul meu, noţiunea de tată a fost cândva un superlativ.

Nu putea să nu cadă... ca şi puritatea... În sfărşit! Acum astea-s trecute şi poate că timpul îmi va toci resentimentele, fiindcă deşi l-am iertat încă nu pot să uit. Cred că agresivitatea mea, dorinţa mea de-a învinge, trebuie să fie înrudite, undeva în adâncul firii mele cu un pic de cruzime, cu nevoia de a strivi dând lovitura de graţie.

Mă întreb însă de câte ori mă voi mai înşela asupra oamenilor. Înainte de fi deceptionată de tatal meu, mi-am pierdut respectul pentru bărbatul Brigard... dar nu şi pentru minunatul profesor. Fără doar şi poate îmi va trebui timp şi experienţă pentru a nu greşi, pentru a nu fi excesivă, dar nici păcălită. Oricum, până voi găsi o persoană care să-mi merite încrederea, mă voi îndoi aprioric de toţi.

Şi dacă mă gândesc şi mai bine, o bună parte a slăbiciunii de apreciere vine din nevoia pe care corpul meu o are de bărbaţi. Iată unde va trebui să fiu foarte atentă. Iată unde experienţa se capătă greu şi poate cu preţuri incalculabile. Deocamdată, până voi înţelege viaţa, mă voi abţine de a-mi apropia vreun bărbat în acest scop.

Nu este plăcut, dar sigur că va fi folositor.

*

- Ce-i cu tine, Ginette?

Fata continuă să strângă farfuriile, adunându-le pe tava grea de argint. Are ochii roşii şi trasăturile arse. O vreme nu răspunde, apoi când mâinile isprăvesc de aşezat, de parcă n-ar mai şti ce să facă, îşi ridică privirea strălucitoare:

- A plecat Jaques, domnisoară.

- Unde? – şi incapacitatea ei de a-nţelege ce se-ntâmplă răzbate din glas.

- La alta.

- La alta?!

- La văduva fermierului Olivet...

Ange se încruntă:

- Din câte ştiu e mult mai învârstă ca el!

- Da, domnişoară, este! Are treizeci de ani!

- Şi ce caută la ea? N-ai spus că te iubeşte?

Un suspin:

- Ce dacă mă iubeşte, aia e bogată. Are pământ. Are casă. Are vite. Are păsari... Are ferma ei!

- Şi s-a vândut!?

- Domnişoara nu poate înţelege. Nu ştie ce înseamnă să n-ai...

Fără doar şi poate Ginette are dreptate. Nu ştie ce înseamnă lipsurile, dar... sunt lucruri mai presus. Sau poate că ele sunt doar teoretice? Poate că nu există nimic numai alb sau numai negru, aşa cum nu există puritate... Poate că-n motivaţiile lui, tatăl ei a avut dreptate.

Vrea să fie sigură:

- Tu l-ai fi lăsat pentru un fermier avut?

O ezitare, apoi sinceritate:

- Îl iubesc, domnişoară... Nu ştiu.

Este ca o mărturisire.

*

19 iulie 1909, seara.

E ultima mea noapte în Camera Fecioarelor. Plec la Paris!!

Plec cu Ginette şi cu doica mea.

În ultimele zile am obţinut de la tatăl peu – în faţa notarului – acordul scris prin care-mi dă voie să urmăresc cursurile unui colegiu şi ale unei universităţi. Acordul prin care intru în posesia dotei mele.

Am banii mei.

Grande Tante Lucie mi-a dăruit casa ei de lngă Luxemburg.

Am servitorii mei. Am maşină şi şoferul meu.

Am permisiunea să iau cu mine toate acele obiecte care mi-au aparţinut sau care-mi plac. Sunt câteva pe care le-am ales pentru a putea redecora casa. Sunt mai ales cărţi, unele tablouri, tapiserii şi mobile care-mi sunt dragi. Au fost murmure. Grande Tante Lucie a râs însă spre confuzia tuturor – mătuşi, unchi şi rude – ca să spună că i se pare firesc să iau ce-mi place de vreme ce vor fi ale mele, mai mult devreme, decât trziu. Şi iarăşi nimeni nu îndrăzneşte să se revolte sau să protesteze, fiindcă e flagrant pentru ei că, dacă nu le mai rămâne nici macăr amăgirea, de astă dată inutilă, au interesul să rămână cu speranţa, că poate li se va da şi lor câte ceva. Că poate atunci când voi rămâne stăpână, am să-i tolerez mai departe, aici. Ceea ce este aproape adevărat – fiindcă nu sunt nici rea, nici avară şi nici vindicativă.

Nu voi lua şi îngerul cu mine.

Deşi îmi place şi m-am ataşat de el, de zmâbetul lui trist şi de goliciunea lui un pic efeminată şi prea adolescentă. Mă tem că atmosfera vie a Oraşului Lumină o să-i fie străină. El aparţine acestor locuri, ca şi adolescenţa mea. Va rămâne aici – ca un simbol al ei.

Şi fiindcă n-am mai scris în zilele care-au trecut, voi menţiona acum că, în fiecare noapte, la diferite ore m-am trezit şi am sărutat îngerul în fel şi chip, în diferite locuri (numite decente), totul fără rezultat. Am făcut semne cu creionul pe statuie ca să nu sărut de doua ori într-un loc, dar degeaba. E drept că la experienţa mea cu îngerul au lipsit trei elemente. Pasiunea şi goliciunea mea iar mai apoi, plouând în fiecare zi până azi, n-a fost nici lumina lunii.

Am făcut menţiunea din amuzament şi din rigoare, fiindcă...

Pe de o parte ştiu acum, că nu sunt posibile astfel de realităţi stranii, decât sub forma de halucinaţii. Pe de altă parte, chiar din ziua în care mi-am învins tatăl, mi-am luat dreptul să umblu la unele cărţi (ale mele acum), la care mi s-a interzis în trecut accesul, spunându-mi-se “Lasă cartea aia, Ange!” cu motivări puerile de genul ,,nu-i pentru copii” sau ,,nu-i pentru domnişoare” şi cu variaţuni pe temă ,,mai bine ai broda ceva decât să-ţi pierzi vremea” ori (ca să mă scoată din fire) ,,de ce nu ne cânţi ceva, acompaniindu-te la pian”. Ştiu azi că tot ceea ce am păţit se datorează sexualităţii. Ştiu ce înseamnă ea. Ştiu destule ca să nu mai cad pradă stărilor prin care am trecut.

Am destulă voinţă ca să mă domin pe mine însămi.

Am destulă voinţă şi putere ca să domin pe toată lumea.

Chiar şi cu dorinţele mele... de va fi nevoie.