ZOOHOBBYPACKS
- bandă desenată; peniţă pe hârtie de biblie -
O pală de lumină.
O siluetă.
Paşi.
Şovăială.
Paşi.
- Bună ziua.
- Bine m-aţi găsit.
Fără a fi conştient de injuria estetică, Omul pune cutia de plastic pe marmura impecabil şlefuită. Un fâşâit răzbate din ambalajul meschin.
- Am adus-o înapoi.
- Pe cine?
- Pisica.
- Care pisică?
- Cea pe care am cumpărat-o.
Negustorul deschide cutia şi priveşte în interior, ca pentru a se asigura că poartă responsabilitatea mărfii. Pune capacul la loc.
- Nu-i pisică.
- Asta am văzut şi eu...
O lentă şi obsesivă râcâială razbate dintr-acolo.
Negustorul aruncă navodul interogatiei peste sunetele bâjbâite:
- De unde aţi cumpărat-o?
Omul l-a cercetat pe cel din faţă, pe furiş, de la hainele purpurii brodate cu aur şi până la faţa lungă, liniştită şi de o stranie frumuseţe. E aproape sigur că hotărând sa să facă ceea ce face, nu va avea sorţi de izbândă.
Trebuie să încerce însă.
Fiindcă nu mai are de ales....
.... In nici uncaz acum, de vreme ce a ascultat-o pe Clea şi a intrat în dispreţuitele magazine ale Vânzătorilor De Fiinţe Vii.
.... In nici un caz aici, de vreme ce a intrat şi a început să emită pretenţii.
Chiar dacă va fi să se facă de râs, va merge insa mai departe spre un capăt nedefinit încă.
Răspunde, aşadar, cu un glas prea tare, un glas care se doreşte a fi sigur, un nglas prin care vrea sa arate, că poate vorbi de sus:
- De aici, dacă am venit aici! De unde din altă parte?
- Când?
- Acum trei zile.
- Nu-i adevărat.
Omul ridică tonul pentru a-şi sprijini pe ceva indignarea fără temei. Tutuieşte, hotărât să tutuiască de acum încolo:
- Dacă eu îţi spun că da, înseamnă că da!
Negustorul se apleacă, punând mâna cu degete puternice pe cutia mare, ca şi cum ar fi un obiect delicat. Unghiile lungi, roşii, lăcuite cu grijă, bat adeveritor în timp ce glasul murmură:
- Ambalajul nu e de la mine.
- La început, a fost.
- Şi unde e?
- L-a mâncat!
- Cine?
- Bestia!
Fără aşi pierde politeţea distantă, adăpostindu-se mereu în spatele pronumelui de reverenţă sub înteles, Negustorul face o mişcare largă de invitaţie.
- Căutaţi prin rafturi şi vedeţi dacă, pe undeva, pe vreo cutie pe care scrie “bestie” sau “monstru”, veţi găsi ceea ce mi-aţi adus aici. Eu vând numai fiinţe căutate, cunoscute şi omologate. Vând numai cutii standard. Animale şi copii.
Ca şi când n-ar fi ascultat:
- Oricum, eu am adus-o înapoi.
- Păstraţi-o. Nu-mi trebuie.
- Nu-i treaba mea.
- Va fi, pentru că eu refuz s-o primesc.
Enervându-se din nou:
- Nevastă-mea ţi-a cerut o pisică. I-ai dat “asta”! Acum scapă-ne de ea!
La limita batjocurii:
- Nu e singurul lucru de care va trebui să scăpaţi...
- Nu te priveşte! Dă-ne bani!!
- Care bani?
Dând cutia la o parte, ca pe o stavilă care trebuie înlăturată, dar oprindu-se în faţa barajului ridicat de recepţia luxoasă, Omul încearcă ultimul argument, pe care-l ştie însă, ca pe toate celelalte, lipsit de greutate:
- Crezi că am să mă las escrocat? !
- Aţi putea fi rezonabil.
- N-am sa fiu!
- Nu mă surprinde, sunteţi foarte uman...
- Am să chem Asociaţia Pentru Protecţia Cumpărătorilor şi Asociaţia pentru Protecţia Animalelor şi Comitetul de Control al Calităţii şi... şi...
Dându-şi seama că-şi pierde speranţele odată cu răsuflarea, Omul tace.
Negustorul îi zâmbeşte şi ridicându-şi interogator sprâncenele ascuţite, îi dă lovitura de graţie:
- Unde vă este factura? Unde vă este bonul de garanţie? Unde vă sunt specificaţiile de calitate?
Cu lehamite, mai mult pentru a răspunde:
- Le-a mâncat...
- Pisica?
- Bestia... Erau prinse pe ambalajul original.
Constatând:
- Perfectă pedeapsă!...
- Ce pedeapsă?! Am un ghinion tâmpit!!
- Nimeni nu vă împiedică să daţi vina pe hazard. El nu se poate supăra, scutindu-vă totodată de resposabilităţi...
- La ce-mi foloseşte să despic firul în patru?
- La nimic. Puteţi numi faptele cum doriţi, nu mă dezavantajează.
- Oricum nu mai am actele...
- Şi, în consecinţă, nu aveţi temei pentru nici un fel de reclamaţie.
Fără siguranţă:
- Se pot face expertize...
Un râs uşor din care se simte deriziunea celui ce nu poate fi păcălit.
Un râs fără veselie.
Un râs fără bucurie.
Omul a tăcut deodată. A auzit şi ne-nţelegând de ce, a simţit totuşi că a pierdut. Iremediabil. Îşi ia fruntea năduşită în palme. Un oftat adânc de deznădejde îi sfâşie parcă buzele. Negustorul dă din cap constatativ, ca şi cum ar privi rezultatul scontat al unei analize de laborator. O pisică este scumpă. Foarte scumpă, ca orice fiinţă. Nu oricine poate cumpăra un zoohobipac. Întinde mâna, o pune pe braţul clientului şi-n vreme ce Omul freamătă ca de friguri, susură împăciuitor:
- Spuneţi-mi de unde aţi cumpărat-o, îi cunosc pe toţi...
Cedând şi lepădându-se:
- Cine ştie?
Cu un ton ce cheamă la confidenţă:
- Cum s-a întâmplat?
Omul începe să-şi depene supărarea, ca să nu mai audă sunetele vagi şi nedefinite pe care le smiorcăie fiinţa din cutie:
- Noi n-avem copii... Nu putem să avem copii...
Consolator şi blazat:
- Uni-şi doresc, alţii îi aruncă şi câţiva, mai practici, îi vând.
- Nu-i chiar aşa! Un copil e altceva... Te împlineşte.
- Oamenii aşa simt. Eu însă, dacă sunt de meserie...
Bătând în retragere, lipsit fiind de tăria convingerii:
- Soţia mea este forte sensibilă. Se crede singură...
- Şi a căutat să-şi cumpere un animal?
- Da... Ca să aibă un suflet de care să se îngrijească.
Negustorul, dând din cap şi arătând spre cutie:
- Şi a luat...?
- Creatura!
- De la cine?
Oftând:
- De la un ambulant.
- Şi atunci de ce vă miraţi?
- Era mai ieftin... Ştii noi nu prea avem bani.
- O firmă serioasă reprezintă şi garanţie şi economie.
- Dar şi cât costă!
- Costă, dar reţetele sunt corecte. Ingredientele sunt complete...
- Am sperat şi noi...
- Speranţele nu sunt suficiente pentru aţi prepara un animal!
Strivit, Omul oftează iar.
Din cutie, un cârcâit duios îşi râde de sfârşeala lui.
Dă din mână a renunţare, gândindu-se la disperarea care-l va aştepta acasă. Dacă Negustorul nu vrea să ia pisica, şi e limpede că n-o va lua, ce să facă? Pe stradă nu o poate arunca. De omorât nu o poate omorî. De vândut nu o poate vinde. E încolţit. Vor trebui să crească în casă o monstruozitate. Oricare altă variantă ar antrena atât o gravă încălcare a legii, cât şi consecinţele aferente acestei încălcări.
Într-un târziu vorbeşte parcă prelungindu-şi gândurile:
- Copii nu avem; bani nu mai am nici pentru un şoarece; de animal nu pot să scap. Toate din vina ei! Ea e vinovată!
- Şi dumneavoastră sunteţi de vină.
- Eu?! De ce??
- Este o întrebare ale cărei răspunsuri depăşesc cu mult limitele acestui magazin.
- Dacă nu ştii, nu mai arunca vina pe mine!
- Eu nu am căderea de a face acuzaţii. Constat numai.
- Mai bine vezi-ti de treabă!
Omul îşi cuprinde iarăşi capul în palme şi începe să plângă încetişor.
Ca împins de curiozitate, din experienţă sau pentru că ştie ce se poate întâmpla, Negustorul deschide încă o dată cutia ca să privească ce se petrece înăuntru. Cu o blândă lentoare aşează capacul la loc şi anunţă:
- A născut...
Tăcere. Şoaptă:
- Câţi?
- Destui.
Prostit, Omul nu-şi mai ia ochii de la Negustor. În sfârşit întreabă, ca şi cum ar vrea să nu i se spună un lucru pe care-l ştie:
- Care e statutul lor juridic?
- Dacă se năşteau în prăvălie... S-au născut însă în ambalajul dumneavoastra şi deci...
- Sunt ai mei.
- După articolul 254 modificat, persoana care îşi prepară un animal, poartă întreaga responsabilitate a...
- Da, am citit!... a condiţiilor optime necesare respectivului animal, cât şi cele necesare descendenţei animalului, dacă este cazul...
- Chiar că este cazul... Şi s-ar putea să mai apară, că se divide!
N-a mai rămas nimic din Omul venit să reclame.
Priveşte cu ochi de câine bătut, cercuiţi de cearcane ce se adâncesc din clipă în clipă.
E pierdut.
Atunci când capătă puteri, bâiguie:
- Ce să fac?
De parcă n-ar fi auzit întrebarea, Negustorul iscodeşte:
- De ce v-aţi luat pisica?
- E moale, e... nu ştiu. E vie.
- Va să zică, n-aţi vrut cu tot dinadinsul o pisică?
- Am vrut ceva care să ne ţină loc de copil...
- Mai bine v-ati fi luat o păpusă programabilă; crează mai puţine probleme.
- Am vrut ceva viu!
- Văd că aveţi, dar pretindeţi că nu va satisface.
Exasperat:
- Nu vreau monştri, vreau ceva care să-mi ţina loc de copil!!
- Face-ţi nişte diferente care mie-mi sunt neclare.
- Cum neclare? Ce nu poţi deosebi un monstru de un copil?
- E destul de greu.
- Greu?!
- Există lucruri şi fiinţe. Fiinţele sunt vii. Există specii standard. Aţi spus că aţi dorit ceva viu, nu ceva standard. Chestia asta care se divide, e vie. Care este problema dumneavoastră?
- E oribilă!
- Vi se pare? Eu o găsesc frumusică, aşa cu toate boticurile ei.
Omul ridică dezgustat din umeri:
- Mie nu-mi poate ţine loc de copil.
- Şi ce vă poate ţine loc de copil?
Gata să-şi piardă controlul, cu o voce ascuţită, aproape piţigăiată, o voce care nu poate strapunge însă vătuita sobrietate din jur:
- Un copil!!
- Şi de ce nu v-aţi luat un copil?
Iaraşi epuizat:
- Abia dacă am avut bani de-o pisică... şi uite ce-a ieşit! Ce-ar fi fost dacă luam un copil?
- Eraţi protejat!
- Cum protejat?
- Dacă-l preparaţi greşit sau dacă ieşea anormal, vi-l lua statul pentru coloniile de muncă. Articolul 301.
- Dar la durerea noastră, te-ai gândit?
Negustorul dă din umeri indiferent:
- Regret, dar am preocupări mai prozaice.
- Eşti inuman!
Zâmbindu-i:
- Vă mulţumesc, complimentul este deosebit de reuşit.
Ne înţelegând, Omul caută să-l ţintuiască:
- Ce vrei să spui?
Aratând spre cutie:
- Vreţi să vă scap de asta?
Uitându-şi întrebarea:
- De pisică?
- Şi de pui.
- Şi de pui?!
Alt zâmbet:
- Uneori puii pot fi priviţi ca fiind solidari cu mama.
Dintr-o dată bănuitor:
- De ce-ai face-o?
- În nici un caz de milă.
Omul tace, cântărind. Tentaţia e însă prea mare. Preferă să-şi înfrângă curiozitatea. Nu vrea să ştie dedesubturile.
- Zi! ce am de făcut?
Scoţând un vraf de hârtii de undeva, Negustorul le împinge spre celălalt, punând deasupra, curmezis, un stilou de aur cu filigrane multiple:
- Completaţi nişte formulare...
- Formulare?
- Şi-un contract.
Cuprins de îndoieli:
- Ce contract?
- Eu vă scap de alea şi vă dau un zoohobipac...
- De pisică?
- De copil.
- De copil!?!
- La alegere, iar dumneavoastră vă obligaţi la acceptarea unor condiţii de plată şi compensare.
Biruit de suspiciune:
- Un copil!?
- Vă promit că vă dau toată asistenta pentru preparea lui. Nu veţi putea da greş.
Copleşit de perspectivă în asemenea măsură încât, nu se mai simte în stare de a raţiona, Omul se îndepărtează doi pasi, se învârte pe calcâie şi, după ce şi-a trecut mâna peste faţă, se întoarce şi lăţindu-şi palmele pâna ce le simte bine lipite de piatra rece, mârâie duşmanos:
- Ţi-am spus că n-am bani.
- Azi...
- Până să-i adunăm, vom fi prea batrâni şi va trebui să cerem să ni se dea aprobarea! N-o primeşte mai nimeni.
- Se rezolvă.
- Vorbe!
- Vă vând copilul în rate.
Omul continuă să clatine din cap. Nu, ce vrea Negustorul nu se poate.
Apoi, mai întâi şovăitoare, mai apoi încăpăţânată, înţelegerea îşi croieşte drum în lutul moale al gânduriolor lui prabuşite.
Rate?
Rate?!
Rate!!
Îşi ridică ochii, privind spre Negustorul deferent, spre hârtiile cu bandă roşie ale Formularelor de Cumpărare-Adoptivă Definitivă ale Zoohobipacurilor şi, ca speriat, aruncă o ochiadă cutiei de plastic gri în care făptura tresaltă continu.
Rate!!
Cuvântul îi loveşte iarăşi mintea aşa cum cornul vânătorilor de alta dată trebuie că lovea auzul înspăimântat al animalelor hăituite.
Rate!!!
O cumplită bănuială, bănuiala că Negustorul îşi bate joc de el, îi străpunge sfredelit certitudinile ca o foreză scăpată într-o măsea dureroasă. Zâmbetul este însă blajin, chiar dacă ochii negri par două deschideri către o alta lume, o lume în care lumina este prohibită ca un drog perfid.
Omul se frăsuie în sine.
Rate!!
Se mişcă şi se frăsuie în afară. Coatele se freacă de corp, genunchii se ating, mâinile se frâng, inconştiente.
Întrebarea sa pare un sunet nearticulat; un gâfâit pierdut:
- Când...?
- Dacă sunteţi de acord să semnaţi, puteţi pleca cu el acum.
- Acum?
- Sau, dacă preferaţi, altă dată...
- Nu! Dă-mi hârtiile!
Cu un nou surâs, un surâs nevăzut:
- Vă rog...
Febril, Omul semnează formularele, unul după altul, aşternându-şi din ce în ce mai lăbărţat iscalitura dezordonată. Fiecare însiruire de semne pe care stiloul de aur le lasă pe hârtie, trasate în sepia, consfiinţesc că ia asupra sa toate responsabilităţile ce decurg din cumpărarea-adoptiva a unui zoohobipac. În careul rubricii “produs”, scrie apăsat “copil-băiat de clasa A”, pentru că el însusi e alb şi fiindca este destul de retrograd pentru a dori să aiba un copil ca el însusi, nu unul colorat, chiar dacă albul este mai scump. Atunci când isprăveşte, ca si cum şi-ar fi pierdut toată vlaga, constată şuşotit cele petrecute, ca pentru a-şi spune că faptele sunt adevărate:
- Le-am semnat pe toate.
Un râs uşor, ca un fâlfâit de aripi de liliac, apoi cuvintele rostite amăgitor:
- Mai sunt Contractul de plată şi anexa. Dar, iată certificatul de conformitate, certificatul de calitate şi garanţia de asigurare medicală a copilului.
Omul nu le priveste. Cercetează atent convenţiile de plată. Citeşte rubrică dupa rubrică, apoi fără să mai aibă răbdare începe să completeze. Ajungând la “nr. de rate”, se opreşte şi ridică ochii spre Negustorul a cărui atentie este aţintită asupra sa:
- Câte?
Încă un zâmbet, subţire, care subliniază absoluta ireversibilitatea evenimentelor:
- Câte doriţi?
- Ştiu şi eu? Cât mai multe!
- În cazul dumneavoastră pot acorda un maximum de...
- De...?
Cercetându-l atent, cu o privire de internist:
- ... de optzeci şi patru.
Omul, după o uşoară ezitare:
- Şapte ani?
- Vi se pare mult? Doriţi mai puţine?
- Nu, nu, dar cifra, nu ştiu de ce, mi-a dat un fior. Şapte ani!
- Şapte, ca să vă bucuraţi şi de faptul că merge la scoală.
- Să dea Dumnezeu!
Negustorul tuşeşte sec:
- Dacă sunteţi mulţumit, semnaţi!!
- Unde?
- Aici... şi aici.
Cumpărătorul semnează convenţia de plată în locul indicat de primul “aici”, dar la al doilea, faţă în faţă cu hârtia neagră care nu seamană cu nici un formular cunoscut, se opreşte, străbătut de un frison:
- Aici?
- Da, aici.
Şi arătătorul Negustorului apasă imperativ pe coala lucioasă unde abia de se poate desluşi scrisul fără contrast.
Omul are un nou frison şi se miră cu glas tare:
- Dar asta ce-i?
- Anexa. Un contract mutual de compensare.
- Compensare?
- Da, compensare.
- Pentru ce?
- Compensare pentru faptul că vă scap de bestia asta care în curând nu va mai avea loc în cutie, compensare fiindcă v-am propus să vă vând ceva în rate, compensare pentru că vă dau un copil de clasa “A” la alegere, compensare ca să vă acord optzeci şi patru de rate, lucru pe care-l fac foarte rar, compensare fiindcă nu v-am pus dobânda...
Răsucind hârtia pe toate feţele, cu o deosebită repulsie, Omul întreabă:
- Şi în ce constă aceasta compensare?
Negustorul are un gest amabil, onctuos, din care răzbate însă o voinţă puternică şi nerăbdătoare:
- Vedeţi, dumneavoastră, pentru a produce zoohobipacuri de copii sunt necesare anume ingrediente care, de cele mai multe ori, se procură deosebit de greu. Pentru genomuri am rezolvat. Ramâne însă factorul “D”.
- Factorul “D”?
- Da. Principiul de viaţă care să anime, să structureze şi să întreţină preparatul.
- Nu înteleg.
- Pentru fiecare zoohobipac de copil îmi trebuie un factor “D”, că altfel nu iese copil ci, dacă traieste, iese “ceva” ca... pisica de colo.
- Şi de unde se ia factorul ăsta... indispensabil?
- Din rezerve proprii sau de la clienţi ca dumneavoastră... cel mai adesea.
Punând capul într-o parte:
- Rezerve proprii?
- Sunteti dispus să semnaţi? Sau nu?
Răsucind iarăşi, cu mai mare repulsie, hârtia neagră:
- Asta?
- Este ultima formalitate...
- Şi ce se va întâmpla, după?
- Vă voi culege factorul “D”, pentru a-l introduce cândva, de va fi nevoie, într-un nou zoohobipac de copil.
- Şi cum vei face?
- E un procedeu complicat. Nu l-aţi putea înţelege.
- Şi eu ce-am să fac fără factor “D”?
- Nimic.
- Cum nimic?
- Morţii nu mai au nevoie de nimic.
- Nu vreau să mor!
- E un strigăt care a făcut carieră, dar care n-a dat rezultate.
Împingând hârtiile pe lespedea lucioasă, apoi cu animozitate:
- Vrei să mă ucizi!
- Nu am puterea s-o fac.
- Dar ai face-o!
- Niciodată ineluctabilul nu mi-a dat un imbold de grabă.
- Cum adică?
- Nu am nevoie să vă grăbesc Moartea. Îmi este îndeajuns să aştept clipa Ei.
- Ai să mă pândeşti!
- N-aş avea vreme să vă pândesc pe toţi.
Brusc mai liniştit:
- Mai sunt şi alţii?
Negustorul, cu un gest larg şi lent:
- Dintotdeauna, multi... as zice chiar destui.
Ca şi cum de legănarea sa depinde cumpăna în care se află, Omul se lasă când pe un picior când pe altul. Târziu:
- Nu ştiu ce să spun... M-ai speriat.
- Nu trebuie să spuneţi. Trebuie să faceţi. Să semnaţi.
- Prin care mă angajez să-ţi dau...
Liniştit:
- Animatorul vieţii.
- Sufletul?
- Anima.
- Sufletul?!
Detaşat:
- Este o terminologie arhaică.
Încercând să caute răspunsul în hăul ochilor întunecaţi:
- Sufletul?!
Concesiv:
- Daca vă place cuvântul...
Revenind de foarte departe şi aruncând hârtia neagră pe placa de marmură purpurie:
- Cine eşti dumneata?
Ridicând din umeri ca în faţa unei întrebări prosteşti, Negustorul râde sarcastic, şi apleacându-se ia o cutie pe care este înfăţişat un bebeluş cu ochi albastri:
- Un preparator de fiinţe.
Repetând buimăcit:
- Un preparator?
- Cine credeţi că ar putea construi pentru oameni jucării ca asta, aici, unde ei au ucis tot ce-a fost viu?
Depăşit, retransându-se în realităţile de toate zilele:
- Un specialist!
- Arat eu a diletant?
- Dar nici a genetician...
Amuzat:
- Şi totusi, în aceasta lume, zoohobipacul este un monopol de... familie.
- De familie? ... Un monopol de familie!
A înţeles aspectul imediat. Rezultă clar din cele spuse, că dacă nu va accepta conditiile Negustorului, nicăieri nu va putea gasi altele mai avantajoase, Omul oftează prins în cumpana alegerii. O vede pe Clea plângând. Se gândeşte la pisică şi la zgomotele din ce în ce mai agresive din cutie. Înfrigurat, înhaţă foaia de hârtie neagră şi îşi dă acordul printr-o singură mâzgâlitură brună.
Intorcând semnătura spre Negustor, are un râs forţat şi încearcă să glumească pentru a-şi potoli neîncrederile:
- Mă mir că nu m-ai pus să mă iscalesc cu sânge...!
- E sânge.
- Cum e sânge?!!
- Noi nu ne încărcăm stilourile decât cu sânge.
- Dar nu e sângele meu!
- Cine se mai încurca azi în detalii?
- Doamne!...
- Aveţi cu toţii obiceiul de a sfârşi chemându-L. Ar fi mai simplu, pentru voi, să începeţi cu El.
- E o glumă! Glumeşti! Spune că glumeşti!!
- Arat eu ca unul care face glume?
Privindu-i faţa stranie, fără veselie, ochii fără de sfârşit, gura frumosă ce pare respingatoare în liniştea ei, omul icneşte:
- Sunteţi Diavolul!
- Să nu exagerăm... articulând.
Luând zoohobipacul şi strângându-l la piept, ca şi cum i-ar fi frică să nu i se ia înapoi:
- Orice aţi face, Copilul e al meu!
- E al tău.
Terorizat:
- Pot să plec?
- De ce te-aş reţine?
Străbătând aproape în fugă întinsă hala cu rafturi, se opreşte dintr-o dată şi de lângă uşă întreaba cu o voce albă:
- Dacă aveţi monopolul... ambulantul...ştiţi cine era ambulantul acela, aşa-i?
Blând:
- Eu eram. Întotdeauna sunt eu.
- De ce?
Profesional:
- Anumite aspecte nu sunt publice în această fază a relaţiei.
Încăpăţânat:
- De ce?!
- Du-te, omule! Nu mai pune întrebări...
- De ce??!!
- ... ca să mai poţi trăi fericit!... cât mai ai de trăit!
Omul dă să plece. Dă să stea. Aproape că iese. Se opreşte iar. E o umbra fără chip ce se decupează «à contre jour» pe lumina de-afară:
- Aşa-i că ştiţi când am să mor?
- Altfel aş putea să-ţi culeg... factorul “D”?
- Spuneţi-mi când!
- Nu.
- E dreptul meu!... Am plătit!
Tăcerea creşte din peste tot, grea şi echivocă, purtătoare de teamă în aşteptare şi din mânie stârnită.
Cândva, un glas pentru întâia oară aspru:
- Dupa ultima rată.
- Peste şapte ani?!?
- Peste şapte ani şi-o zi.
Un ţipăt ascuţit.
Paşi alergaţi ce se pierd.
Şi o uşă rămasă deschisă, prin care lumina se teme să intre.
