- frescă pe boltă (boltă de cer nocturn) -
Toată lumea ştie cum este o casă.
Şi cum n-ar şti, de vreme ce trebuie să locuiască undeva, fără să aibă importanţă cum sau unde; nu este necesar să aflam de ce.
Casele au multiple forme ce pot varia, de la pletele înstelate ale cerului şi - trecând prin bordeiul săpat în pământul bătăturii străbune - pâna la cutiile de chibrite supra-etajate sau la palatele Alhambrei. Toate sunt case şi, chiar dacă nu-s numite astfel, declanşează conceptual, semnalul echivalent în perceperea locuitorului lor; căci a te adăposti, consecvent, într-un anumit spaţiu determină gândul de “casă”.
De fapt toată lumea ştie cum este o casă sau, mai bine spus, cum este propria sa casă, dar, aici, se află problema - nu toată lumea întelege ce este o casă.
Răspunsul este paradoxal de simplu: o vizuină şi nimic mai mult.
Frecvent, paradoxurile sunt făcute, pentru a satisface snobilor nevoia de miracol, aşa că nici aceasta aserţiune nu are o valoare superioară unei exprimări superficiale. Numai arareori “casa” cuiva este şi vizuina sa!
CASA este casa intimă, aceea care reprezintă invulnerabilitatea, izolarea apărată. Casa - sentiment contopit de încredere şi de repulsie - cochilia de melc din care se fuge mereu în întâmpinarea semenilor carnivori şi în care se fuge după fiecare muşcătură. Locul fugii.
Alterego-ul placentei.
Forma embrionară a mormântului.
Casa - punct de echilibru între ele.
Casa simbolică, maternă, dorită real, căutată neîncetat de la naştere, la lăstărirea spre ziua ultimă, în care toate rosturile îşi seaca înţelesurile, spre ziua în care neantul ameninţă cu un anonimat pe care fiinţa gregară şi vanitoasă îl neagă cu spaimă.
Casa - câteodată gasită, cel mai adesea ignorată printr-o confuzie de adresă.
Casa este, în sfârşit, descoperită. Urmează, adeseori, târcoliri de suflet bolnav ce nu-şi află cheile... Şi, de şi le-ar găsi, oare ce ar tremura mai tare? Mâna sau mintea.
Cheia, descuierea, au fost totuşi învăţate demult, demult de tot, când primii profesori au pus în grafice stricte, cu blândeţe metodică, pedagogică, - miracolul; dar nu a fost harul lor - şi ei, la rândul lor, au avut profesori. Anii au trecut, Casa e încuiată. De ce nu vor să funcţioneze parametrii miracolului? Şi nu curajul lipseşte de a lua Troia cu asalt, ci inexistenţa ei.
Cât despre calul de lemn ...
Ce ruşine!!
Oamenii mari sunt duri! Puternici.
De sine stătători.
Nu ştiu să se spovedească sufletului lor.
Nu-şi pot mărturisi temerile şi căutările.
Cum să spună că nu au casă?
Se pot oare mărturisi, fără
Nu.
Deci, după cum naşterea este începutul a orice, aşa şi Moartea este sfârşitul care le rezolvă pe toate în mod onorabil. Dincolo de Ea, la adăpostul zidurilor pe care tot Ea le ridică, se află siguranţa.
Da. Aşa este.
Deci, casa aceea ipotetică este Ziua de După Moarte.
De imaginaţie nu poate fi vorba.
E absurd.
4 faurar 2008
