Fauna Eu-lui - grafică pentru bestiar mărturisit

2008-02-06T04:56:00.000-08:00

CLEPSIDRA

- eboşe abandonate; ceară pe coridoare de palat -

Tiranul s-a născut în cea de a doăzeci şi şaptea aripă a palatului tatălui său, devenită, de atunci, întâia aripă a Palatului Nou.

Incăperile acelei aripi erau atât de mari, încât micul Tiran nu putea - dintr-o latură - să vadă ce se petrece în cealaltă. Goana şi jocul îl purtau totusi de ici colo, de colo - dincolo şi, mai apoi, chiar din cameră-n cameră, urmat de restrânsul cortegiu al supuşilor săi, cortegiu crescând selectiv sub aspru-blânda supraveghere a Decoratorului. Din cameră în cameră, din hol în hol, pe coridoare şi prin săli, pe scări-spirale, pe scări largi, late, drepte şi iar prin alte camere, Tiranul îşi urma drumul, prin întâia aripă a Palatului Nou. A ajuns la Poarta de Trecere, pe care a deschis-o, prin care a păşit, pe care a-nchis-o, fără să bage de seamă că a răzbătut în a doua aripă a Palatului său.

Cortegiul curtenilor s-a înmulţit, roind în jurul Tiranului care, pentru prima dată, a-nceput să-şi decoreze apartamentele sub atenta îndrumare a Decoratorului. Si, uneori, fixa pe unul dintre favoriţii săi într-o sală, pe un perete, pe podele sau pe tavan.

Alteori îi transforma în coloane, câteodata în vitralii sau arcade si cel mai adesea în mozaicuri. Ei ramâneau acolo - decoruri fixe. Erau însa înlocuiti de altii.

Şi aşa, mai iute, mereu mai iute, cu Decoratorul gâfâind alături, cu mai multă iniţiativa, urmat de vastul său alai, din rândul cărora se prefigurau viitori mari curteni, Tiranul îsi lucra estetica aripilor palatului, trecând din aripă-n aripă, fără să ştie când deschide, când trece şi când închide Poarta în urmă-i.

În graba sa care creştea mereu, în dorinţa sa de a vedea cât mai curând spaţiile ce se întindeau în faţa sa, Tiranul se porni sa alerge, pierzându-se de grosul celor care-l înconjurau, lasându-i prinşi dincolo de porţile pe care nu apucaseră să le străbată. Şi aripă de aripă, palatul se întindea în spatele său.

- Nu vezi şi nu cunoşti toate locurile pe unde ai trecut, Alteţă !

- Voi vedea şi voi cunoaşte locurile pe unde voi trece, Decoratorule...

- Şi pe cele din urma_ Şi pe cele care vor fi, când le vei împodobi, Alteţă ?

Tiranull s-a oprit, l-a privit, apoi zâmbindu-i l-a prins pe bolta unei săli.

Liberat şi-a continuat drumul, lasând salile, din ce în ce, aproape goale, începând ici şi neterminând colo.

În cea de-a doauzeci si noua aripă a-ntâlnit prinţesa. Fara sa se gândeasca la felul în care ar putea îngemana aripile palatelor lor, a antrenat-o în goana sa, creând în jurul ei jocuri de lumini si de sunete, pentru a nu fi nevoit să se oprească, să decoreze sălile prin care trecea. Într-o sală dintr-o aripă i s-a născut un printisor... aşa cum şi el se născuse în palatul tatălui sau; au urmat şi alţii, dar Tiranul nu s-a oprit din explorarea sa flamândă, preocupat fiind doar de prinţesă şi de ceea ce avea să vadă. N-a lăsat prinţişorilor săi nici un Decorator ales dintre puţinii mari curteni care s-au încumetat să ţină pasul cu el şi care, de prea mult timp, sunt mereu aceeaşi.

Uneori totuşi, Tiranul lenevea o vreme într-un loc sau în aqltul, în locuri fără nume, născând fantasme, pâna pleca din nou în vasta sa peregrinare, uitându-se din ce în ce mai putin în jur sau la cei care-l urmează. Atât timp cât simţea mâna prinţesei între degetele sale... goana ise părea un vis.

Într-o zi a simtit pentru prima dată frigul si cautând să vadă de unde vine aerul rece a văzut ferestrele fara vitralii şi dincolo de ele, aberante, aripile schematice şi neterminate ale copiilor sai. S-a apropiat şi a strigat, dar ei erau departe de a-l putea întelege şi palatele lor păreau o îngrămădire de grinzi şi de stâlpi de beton.

Atunci a ştiut că frigul vine de-afară. De afară şi dinăuntru. Din podelele goale de ciment. Din pereţii goi. Din nesfârşitele săli goale care se înşirau în spatele său, parcă fără de număr.

În sala în care Tiranului i s-a facut frica, era o poarta. Inca una. Prima pe care o băga în seamă. Poarta Celei De A Treizeci Şi Noua Aripi A Palatului Său. In spate şi de jur împrejur, erau prea multe lucruri nefăcute, nici macar începute. Ceva îi spune ca nu se poate întoarce în urmă.

Va reîncepe să decoreze noua aripa în care va pătrunde !

Tiranul s-a repezit la poartă, a deschis-o şi, începând să o străbată, a fost conştient că străbate timpul odată cu ea.

Cortegiul îl părăsise cândva.

Nu mai decorase demult, dar nu era într-atât de scorojit încât să nu înteleagă.

A închis poarta.

Lumina l-a orbit. De jur împrejur nu mai erau săli. Nu mai erau, coridoare sau scări. Era o întindere nesfârşită de nisipuri purpurii sub un cer nemărginit de profunzimi violete.

Un zâmbet i s-a desenat nărăvaş pe buze.

Bob cu bob, grăunte de nisip peste grăunte de nisip, cimentate de sudoarea frunţii - ziua şi de lacrimi de oboseală - noaptea, a-nceput răbdător să-şi zidească un nou palat.

A-L întâlni, nu te poate îndemna sa abdici.

Şi Tiranul construieţte de zor. Ştie că trebuia să-şi reîntregească labirintul complicat al conştiinţei, ca să aib prin ce sa-si caute caile.

Calea spre palat.

Calea spre cei pe care i-a pierdut.

Calea spre sine.

Calea spre El.

Calea spre ziua de mâine.

6 fauar 2008

2008-02-06T04:25:00.000-08:00

LA DORMEUSE DU VAL
- peisaj în ulei pe obsidiană, cu motiv optimist –

Protest împotriva lui Rimbaud

Stânci calcinate.

Peste tot, cât poate pâlpâi privirea, numai stânci aspre şi ascuţite. Numai stânci rele. Numai stânci arse de focuri necunoscute. Focurile unei antice păduri nesfârşite? O pădure crescută din piatră ca să ardă piatra? Un incendiu ale cărui izbucniri telurice nu ar fi fost cu putinţă? Potopire cosmică?... Sacru de blestem...? Cine ştie?....

Stânci înegrite şi martirizate de o uriaşă teroare calorică.

Stânci aproape sfărămicioase. Zgură.

Cerul, de un albastru profund şi regal, e sfâşiat în zdenţe bogate pe orizontul închis; un orizont colţuros şi flămând.

Însetat, firul de apă curge din colţul gurii unei peşteri sparte care-şi cască-n urlet revolta fulgerată; fir de apă roşie. Clocită. Putredă.

Prin şerpuirile negre din labirintul deschis, sunt flori galbene pe cărările lunecoase - spinări de salamandră.

Nimic nu mişcă.

Nimic nu ţipă.

Totu-i prins în împietrirea ce a urmat torturii. Nici închegarea glasului care nu mai poate răzbate dincolo de încrâncenată icnire a coastelor obosite. Coastele pământului.

Timpul pare oprit ca un ultim cuvânt agăţat de buzele socotitoare ale vremii, dar trece tiptil, neauzit - trece ca el însuşi - printre aşteptări şi speranţă.

Chiar şi lacul e lipsită de viaţă, aici, în această cicatrice de pe obrazul lumii; lacul brun, adânc, lacul care înghite lumina.

Totul e înspăimântat sau mort.

Totul.

Dar...

... Pe tărmul chinuit, trupul întins, auriu şi leneş oferit, izbucnind de soare proaspăt, trupul, e trupul viu al tinereţii.

6 faurar 2008

2008-02-06T01:05:00.000-08:00

NUMĂRĂTOAREA
- alb şi negru; funingine pe zid de duş văruit -

Moses numără păduchii.

Îi numără de ore. Îi numără şi fiecare cifră aduce uitarea asupra celei precedente, păstrâdu-şi simbolul şi valoarea intrinsecă de Număr, aşa cum rătăcirea insectelor înscrie semne, semne ce se transformă în mesaje. Fiecare număr şi fiecare mesaj au o semnificaţie imanentă, semnificaţia acceptării.

Acceptarea încercării... dar Doamne! Cât de grea!

Toate cuvintele se amestecă, din adâncul uitării lui spre a-nfiripa o rugăciune.

Şi dacă... dacă vremurile nu ar fi atât de noi... şi de vechi... atât de lipsite de cer, poate că Domnul Dumnezeul Părinţilor săi, Avraam, Isaac si Iacov, poate că Domnul Dumnezeul său, l-ar auzi şi ar face şi pentru el o minune...

Cerul nu se vede însă dincolo de acoperişul subţire prin care intră doar frigul iernii. Şi oricum cerul e acoperit de pătura groasă şi caldă a norilor ce răbufnesc din hornurile înalte ale cuptoarelor în care Poporul lui Izrael este adus ca ardere de tot.

Lungă şi dureroasă suferinţă...

Suferinţa a fost, cândva, îmbracată-n uniformă, a bocănit cu paşi monotoni şi cadenţaţi şi paşii s-au făcut suferinţă, s-au făcut permanenţi, uneori învăluitori, alteori hămăiţi... paşii suferinţei ţăcănind ritmurile asincrone ale mitralierei, ale fricii, ale inimii luptând să numere ora... să numere suferinţa… poate izbutind să o numere, poate izbutind undeva să o termine… poate primind izbăvirea.

Gândurile se învârt în aula minţii şi sunt doar faţa speriată a nelămuririi ce se zbate între “a fost” şi “va fi”, nelămurirea plimbată ca o mărgică pe aţa unui “este” prezent şi prea rece, din a cărui gheaţă se ridică mirosuri tangibile. Şi sub fruntea încreţită, văzutele şi doritele se amestecă în vârtejuri cu ne-nţelesul.

Paduchii nu contenesc să se mişte, din ce în ce mai numeroşi pe reverele cămăşii şi de acolo, pe pielea palidă. Descriu cercuri şi opturi, cifre, litere şi forme de la zero la infinit, într-o pantomimă ce pare parodia destinului lor; par mânaţi spre necunoscut de un “fără de rost” ineluctabil. Sunt lipsiţi chiar de umbra firavă a unei determinări oarecare.

Mişuna şi atât.

Unul mare şi gri, sătul sau plin de ouă, nu gălbui şi sfrijit ca ceilalţi, se chinuie să urce pe unul din firele dezlânate ale zeghei. Cangile sale minuscule, ele care l-au ridicat pânâ în vîrful scamei, se luptă acum cu încăpăţânare, repetând mereu, la nesfârşit aceeaşi mişcare devenită de mult inutilă. El însă îşi continuă virtual ascensiunea.

Moses e fascinat.

Oare cât se va lupta astfel? Oare dacă Haim se trezeşte...?

Brusc, fără motivaţie aparentă, gângania îşi dă drumul în gol. A căzut. Fără să stea în cumpănă, se deplasează pe reverul ros, pornind spre directia din care a venit. Laborios coboară pe cămaşa pe care parcă dispare, cenuşiu pe cenuşiu. Dintr-o dată reapare personalizat şi iportant pe pielea alb-galbuie. Urca pe gât, spre un imperiu în care se va gasi străin. E un păduche de haine... nu un păduche de cap.

Oricum pare un păduche ambiţios, pornit să reuşească în existenţă.

Un zâmbet obosit şi abia schiţat luminează chipul brăzdat de anxietatea ce se naşte din izul abia perceptibil al unei noi duhori.

Păduchele are ceva uman care capătă dimensiunile unei tragedii. Se luptă cu devenirea, asemeni tuturor făpturilor care au făcut acelaşi lucru înaintea lui.

Zâmbetul creşte. Moses ştie că se află într-un depozit de oameni care mai devreme sau mai târziu vor arde. Odată cu păduchii de pe ei. În aceast moment unic, Moses se simnte faţă de orgolioasa insectă ca Domnul Dumnezeul său, faţă de Poporul lui Izrael... ştie care va fi destinul ei!

Dinţii galbeni îşi fac apariţia printre buzele subţiri şi incolore. E cuprins de un sentiment de solidaritate cu păduchele, fiindcă la adevărata scară a realităţii destinele lor sunt similare.

Izul supărător îl învăluie iar, trăgându-l din mlaştina speculaţiilor sterile. Ochii săi deschişi de ore, poate de zile, privesc atent. Obrazul de ceară a lui Haim e prea expresiv în lipsa lui de expresie.

Haim e mort şi de aceea păduchii mişună pe el, disperaţi.

Haim!

Haim este... a fost fratele lui. Moses nu simnte însă nici un fior, nici măcar de bucurie; de bucuria de a şti că fratele sau - mort fiind - va scapa de ceea ce-i aşteaptă pe toţi… moartea.

Nu, Moses nu are nici un fior, fiindcă dacă a uitat ce înseamnă până şi durerea, cum ar ţine minte fericirea?

Poate că uitarea a căzut asupra lui când l-au luat pe Roby. Atât de tânăr! Atât de puternic! Da. Atunci când l-au luat pe Roby…

… deşi s-a rugat de ei, deşi s-a aruncat la picioarele lor, ca să-l ia pe el, pe el însuşi, un bătrân inutil! La fel de inutil ca încercarea făcută în aşteptarea loviturilor care vor însemna: Nu!

Sigur atunci s-a rupt ceva în el. De atunci Moses nu mai mănâncă. Nu-i mai este foame.

Apoi după cine ştie câtă vreme a-nceput să numere păduchii.

Atât.

Şi dacă negustorul de parfumuri nu s-ar fi deşteptat în străfundurile pitite ale fiinţei lui, nici n-ar fi băgat de seamă moartea lui Haim, aşa cum este cu tot sufletul ucis de moartea fiului său. Cum să aibă un fior la moartea lui Haim când sunt zile de când nu mai tresare la ora mesei?

Şi acum Haim este o altă înţelegere a nesfârşirii care trebuie numărată. Nu Haim, ci duhoarea lui.

Duhoarea este oroarea care creşte pentru a-i pătrunde minţile. Asta nu va putea să numere…

Este urgia dusă pâna la capăt.

Mai întâi au fost părinţii... apoi Rachel... Roby... şi la urma Haim. De la Roby a ştiut deja că va fi ultimul care va fi luat, ca să fie mai bine încercat. Acum, aşa cum se pune sarea în mâncare, Domnul Dumnezeul lui şi al Părinţilor lui, îi dă duhoarea ca să-i asezoneze durerea...

... Dar Iov a spus: Domul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului binecuvântat...

6 faurar 2008

2008-02-05T01:15:00.000-08:00

MAIORUL ROTARU
- crochiu sumar; sânge uscat pe un zid de execuţie -

Cocoşul de alamă a început să cheme tuşind cu spaimă.

- Săriţi mă, că vine! Săriţi!

- E frunză şi iarbă!

- La arme, mă!

- Săriţi!

Ţipetele şi trompetările s-au încrucişat, s-au găsit, şi-au răspuns; oamenii au încercat să sară; alarma a trecut însă repede.

Primul a fost Gornistul; n-a mai sunat.

Apoi sentinelele - n-au mai urlat.

Cei care-au sărit, s-au potolit.

În sfârşit, cei care mai dormeau încă, s-au trezit buimaci pentru a adormi la loc, mai cu luptă, mai fără, după cât izbutise fiecare să se departeze de visul său - visul zbuciumat al unei unei ostenite nopţi de aşteptare.

Doar ofiţerii, ofiţeri fiind, au fost adunaţi ca să-nţeleagă.

S-au privit între ei. I-au privit pe ceilalţi. Şi au înţeles.

Unii au tăcut.

Alţii au mormăit.

Câţiva au înjurat.

Părintele Elisei a-nceput să se roage.

Ion Gânju a râs.

Apăcurăresei a scuipat. La ţintă, ca întotdeauna.

Au urmat ţipete şi-nvalmăşeală.

După, când petrecerea părea ispravită, în mirosul dulceag ce aburea de pe pardoseala de scânduri tocite, dintre trupurile pierdute-n odihnă, parcă mahmur, maiorul Rotaru s-a ridicat încet, încet, cu mişcări întrerupte, până s-a simţit stăpân pe ameţeală.

S-a înţepenit pe picioare. A prins rădăcină. Drept. Foarte drept. Cu bărbia împinsă înainte. Cu zâmbet pe buze. Un zâmbet nărăvaş; aşa cum ştie mereu surâde chiar si sub povara rănilor.

Şi un mârîit, uşor mirat, a răspuns surâsului său.

Clipa se cerea cinstită.

- Ura! - a strigat maiorul. Veţi fi învinşi! Ura!!

Şi ce altceva i-ar fi fost dat să facă, stând aşa, cu ceilalţi de jur împrejur?

Ca fiecare, şi-a îndeplinit datoria.

El a-nfruntat. Fără să arate frică. Din orgoliu.

Ceilalţi l-au împuşcat; fără ură; din ordin.

Ai lui l-au decorat post-mortem; fără pompă; din obişnuinţă.

Familia i-a consacrat un cenotaf; fără marmură; din economie.

Fiul i s-anrolat voluntar; fără chemare; din eroism.

Fiica i s-a măritat cu cineva; fără dotă; din dragoste.

Şi soţia la fel.

5 gerar 2008

2008-02-04T13:44:00.000-08:00

PASĂREA
- în sfârŞit, o poza adevărată pe un film de 800 ASA –
(luată undeva, la o sută optzeci şi trei de mile spre interior)

Gri.

Prezenţă şi absenţă. Ton fără culoare.

Nuanţă.

Gri.

Gri ca cerul...

Nu din cauza norilor... gri din cauza prafului, gri din cauza smaug-ului, gri din cauza cotidianului roz. Şi e bine că nu sunt nori, e bine! pentru că norii înseamnă ploaie iar ploaia curge în dâre pe chipuri, în dâre de mocirlă pe obrazul tencuit al zilei.

Cerul e gri; gri urban.

Ca şi blocurile, care sunt gri, altfel de gri - urban, deşi nu sunt albastre, deşi n-au fost şi nu vor fi niciodată albe.

Totul e gri, ca jocul schimbător al feţelor; foi transpirate de ardezie, plate, lucioase, care-şi târâie placida nelinişte fecundă pe întortocheatele trasee aleatorii ale vieţii burgheze, jucând molatec, din politeţe sau din oboseală, cazacioc. Un cazacioc straniu de păpuşi prinse într-un uriaş caleidoscop al indiferenţei; păpuşi goale din scutecul genezei şi până în cearceaful gri al funebrului.

Dacă cerul întreg e gri uman, cum de n-ar fi colţul, petecul de geam deschis, de un gri speranţă?

Nu are Bleu. Ce contează?

Nu are Soare. E fără importanţă.

Nu are Stele, nu are Lună. Cui să-i pese?

Are gri !... Şi aproape că ajunge.

Dar...

Dar a vedea o pasăre?!

Cine poate povesti un miracol?

Cine ar putea povesti despre Pasăre?

Pasărea Albă, tăioasă. Pasărea din seceri!

S-a ivit departe. S-a arătat, ciob de lumini fâlfâitor, plutind dinspre stânga, trecând către dreapta, vâslind spre răsărit. A venit, a fost şi s-a dus.

A fost Pasărea.

Pasărea Mării cu strigătul depărtării. A fost Pasărea Depărtării cu strigătul disperării. A fost Pasărea Disperării cu strigătul mării.Un strigăt sărat, sărat şi bogat, ca un strigăt strigat, ca un strigăt visat, pe creste de valuri, dincolo de oprelişti de maluri, un strigăt, un strigăt jelitor ca un strigăt de dor.

- E pescăruşul! E pescăruşul! - am ţipat cu toţii, noi cei care avem un petec, un colt de geam deschis. E pescăruşul!

Unii, poate pentru că locuiesc mai sus, poate doar pentru că au fost, ca întotdeauna, mai aproape, au zis că a fost un albatros.

Puterea a mediatizat. A spus că este Pasărea ei; o schimbare.

Ceilalti au zis că n-a fost nimic; dar că păsările marine nu mai au din ce trăi şi că migrează; că se hranesc din gropile de gunoaie ale oraşelor şi că asta nu-i o schimbare pentru nimeni.

Vasile, care e pilot şi care zboară sâmbăta şi câteodată duminica, dacă nu cânta la Biserică, a spus prietenilor săi că văzuţi de sus, pescaruşii sunt gri, nu albi. Gri urban. Aproape uman.

Oricum un lucru e sigur : o pasăre a trecut.

Strigătul a rămas.

În priviri.

În auz.

În gând.

În suflet.

În dorinţă.

Undeva, în nefiinţă.

4 gerar 2008

2008-02-04T13:22:00.000-08:00

FÂNTÂNA FECIOAREI
- pictură naivă românească pe sticlă -

Mamei mele

Fântâna Fecioarei îşi casca ochiul ascuns în inima îngheţată a pietrei, printre pleoapele de lemn ale ghizdurilor sale acoperite de muşchi. Ridicată cine ştie când, pe Culmile Corbilor, de tihnă şi pomenire, e din veac umbrită de un pâlc de stejari care-au crescut în jurul ei, înfigându-şi rădăcinile noduroase, până-n inima dealului.

Fântâna e aici - aşa se spune - de pe vremea când basmul nu se născuse încă. Poate că a fost săpată înainte să se aseze oamenii pe aceste meleaguri…

Deşi se zice că apa ei e dulce si rece, nimeni nu-i foloseşte izvoarele. E ocolită în drumurile de seară şi nici chiar ziua, celor localnici, nu le place a zăbovi în preajma ei, căci de vieţi şi vieţi de om s-a dus vorba că este o poartă spre alte lumi şi că e făcătoare de minuni. Iar cu minunile nu ştii niciodată dacă sunt bune sau rele...

Şi, cine oare n-ar crede? Numai văzând cumpăna şi ciutura, ghizdurile - neschimbate din cele mai îndepărtate amintiri, de când o ştiu pomenile neuitate ale babelor - şi care tot n-au putrezit, aşa cum se întâmplă, bunăoară, cu alte fântâni, la numai câţiva ani după ce au fost scobite?! Cum să nu creadă sătenii în fapte necurate când, deşi s-au ridicat cruci, ca la toate fântânile, la aceasta, toate cele puse s-au măcinat în câteva luni, de nu s-a mai găsit decât scorojeala din blănile din care au fost făcute? Şi dacă Măria Sa, Stăpânul Locurilor şi Os Domnesc, a ridicat pe cheltuiala sa o cruce de piatră, că Fântâna Fecioarei se află pe pământurile lui, l-a ce i-a folosit? În câteva săptămâni aşa s-a umplut de muşchi şi de rugi de mure, că nu s-a mai văzut din mormântul de verdeaţă. Au îndepărtat buruienile si au râcâit muşchiul, de câteva ori, dar de fiecare dată au aflat scrisul din ce în ce mai mâncat, aşa ca până la urmă, nemaiputându-se citi numele ctitorilor ei, n-a mai căutat-o nimeni. Ba se zice ca de cum au lăsat-o-n tihna ei, a plesnit în două şi a căzut la pământ.

Din câte se povesteşte, nici un fântânar n-a coborât vreodată să-i limpezească apele sau să-i sleiască izvoarele, iar acum în zilele de azi nici că ar mai putea... Apa ei e însă la fel de limpede, aşa cum au apucat-o moşii moşilor bătrânilor noştri.

Aşa ca astea – vorbe-n dungă de la lume - umblă multe, poveşti, istorisiri nenumărate şi întâmplări ciudate; mai ales nenorociri şi necazuri, toate legate de apa ei. Nimeni nu poate însă spune că lui cutare anume i s-a întâmplat cutare sau cutare treabă. Îi auzi numai cu din al de alea cum că “se zice că...”, “am auzit că...”, “a bătrână din Valea Seacă a povestit că...” – aşa, vorbe din snoave şi zise din zise, zvon de zvon, până s-a ţesut în jurul ei o pânză de temeri care odată cu seara ridică aburi de spaimă pe Culmile Corbilor.

Mai mult, nimeni nu ştia şi nu putea prepune de ce avea numele pe care-l are, dar dacă aşa au apucat-o ăi vechi, apoi Fântâna Fecioarei i-au spus şi aşa îi zicem şi noi, în aste zile vechi de ani şi trecute de milă...

Şi poate că unii au început a-nţelege în anii din urmă...

Să tot fie vreo trei sau patru de când în toamnă, au venit păstorii.

Au venit, au stat şi au plecat, aşa cum fac de când e locul ăsta loc.

Numai unul a rămas. Unul venit întâia oară. Unul tânar şi frumos în straiele lui albe, niciodată pătate, unul ce avea părul bălai. A stat şi a rămas pe Culmile Corbilor, lângă Fântâna Fecioarei, până a dat în primăvară. Abia atunci a plecat şi după ce iarbă a crescut înalta şi verde, nici nu s-a mai cunoscut locul unde şi-a avut stâna… şi oricum nu s-a dus nimeni să vadă.

N-a prea umblat prin sat, păstorul, dar când arareori trecea, se îmbujorau fetele la obraji şi încetau gâlcevile şi toate erau parcă altfel, ca nicicând, de parcă el era binecuvântarea ce răspândea atâta bunătate în jurul său.

În primăvara aceea toţi mieii ce s-au născut, chiar şi din oi negre, au fost albi, ca turmele lui şi de cele mai multe ori câte doi. Belşugul a dat pe de lături din hambare, că a rodit pământul mai mult decât se aude din moşi, că s-ar întâmpla, o dată la o viaţă de om bătrân şi nici atunci.

Şi toti copii care s-au ivit pe lume, ca şi mieii, au fost altfel, bălai, cu ochii de cer şi mereu cu zâmbetul pe buze... dar nu s-a zis că e minune, fiindcă s-au mai văzut copii cu părul ca miriştile coapte, când le alintă vânturile calde de vară...

Nimeni nu a legat toate întâmplările de şederea păstorului, că nici n-ar fi avut ce lega. A fost un păstor, un păstor ca toţi păstorii, chiar dacă mai frumos, chiar dacă singur şi fără ciobani...

Doar Maria, fata orfană de la marginea satului, a plâns în taina bordeiului ei.

A plîns la plecarea lui şi s-a sălbăticit mai rău ca-nainte. N-a mai ieşit la taină. N-a mai văzut-o lumea. N-a mai ştiut-o nimeni... şi nici la biserica nu s-a mai dus!

Şi lunile au trecut, aşa cum trece timpul, încet dar pe nesimţite, adăugând zi peste zi, pâna s-au dus rândunelele, până la culesul viilor şi al poamelor, dincolo de ploile târzii şi de primele zăpezi, până în Sfântul Ajun al Crăciunului.

Au venit şi-n acel an turmele. Au venit, au plecat, dar tânărul păstor n-a mai fost văzut şi, la urma urmei, cine şi-a adus aminte de el?

Şi, de Ajun, s-a pornit o viforniţă atât de împotrivită, încât nici copiii n-au mai putut răzbi prin sat să poarte Steaua şi să-şi ure colindele.

Să tot fi fost pe la mijloc de noapte, cand şade Anul Sfânt în cumpene… da, cam pe atunci, s-au pornit lupii a jeli deasupra satului dinspre Culmile Corbilor.

Vitele au prins a se foi şi a mugi prin staule şi bordeie, până ce taurul cel mare de la Curte a rupt lanţurile, a spart uşile, a luat în coarne porţile şi a gonit turbat pe uliţă. Ce s-a întâmplat în acele clipe de spaimă, niciunul nu ştie, dar mai toate vitele, că la poruncă, s-au smuls de la căldura adăpostului şi tropotind tăcut troienele, buhăind ca şuvoiaele muntelui în dezgheţ, au luat urma taurului şi au străbătut satul spre soare Răsare, spre culmi, spre Culmile Corbilor.

Spre locul unde urlau sufletele înfometate ale lui Ducă-se pe Pustii.

Şi oamenii, speriaţi, au lăsat şi ei somnul dulce şi au ieşit în urma lor, strigând şi zbierând, dând glas cu deznădejde sub viforul ce parcă voia să-i astupe astupându-le lumea. Cu mic, cu mare, au alergat prin nămeţi spre coastă, femei şi bărbaţi, copii mai mărişori şi fete, că li se ducea bucătura din bătătura.

Greu şi aspru le-a fost drumul în noaptea dezlăntuită!

Toti îşi aduc aminte.

Şi cum să uite?

Cum să uite, cât de mare le-a fost spaimă văzând că vitele, a căror urme erau ca drumul mare şi prea greu de astupat de viscol, se îndreaptă spre Ea, spre Fântâna Fecioarei? În noaptea aceea, în Noaptea Sfântă, s-au temut, de parcă ar fi fost cu putinţă vreo răutate sau vreo viclenie de-a Necuratului.

S-au temut, dar foamea şi nu foamea, ci mai ales frica de foame, i-a mânat din urmă cu biciul nevoilor să-şi aducă vitele înapoi.

Da, au fugit după ele. Au fugit până la capătul puterii, până la capătul răsuflării. Au fugit şi le-au găsit. Acolo, sus, pe culme.

Mai întîi le-au văzut, stând bulucite grămadă. Le-au văzut că erau multe! Toată carnea satului şi cireada Conacului! Dintre vite au zărit izvorând o blândă lumină, de parcă ar fi fost foc aprins, deşi nu era, acolo… acolo înspre gorunii veşnici. Acolo, chiar acolo lângă Fântâna Fecioarei.

Abia atunci şi-au dat seama că furtuna a stat. Sau... poate că acolo nici nu se abătuse fiindcă pe jos nu era un fulg de zăpadă peste iarba verde şi crudă.

S-au codit ce s-au codit, fără să îndrăznească să şoptească prea mult între ei, apoi unii au prins inimă, să se ducă, să vadă ce-i. Să înţeleagă de ce s-au strîns toate vitele astfel într-un loc atât de ciudat.

Şi a fost de parcă nu s-ar fi putut să fie. A fost de parcă le-ar fi citit popa-n biserică...

Fata era acolo.

Albă la faţă ca zăpada. Era acolo, sprijinită de cel mai gros dintre stejari.

Ar fi zis că doarme, la cum ţinea ochii închişi. Aşa ar fi zis, de n-ar fi simţit că e moartă. În braţele ei însă, mic şi dolofan, un prunc gol-goluţ privea la ei zâmbind, deşi era abia născut. Zâmbea şi avea tâmplele încununate cu un rug de mure ce-i brobonea fruntea cu mărgăritare de sânge...

Vitele bulucite s-au dat în lături spre Soare Răsare şi păstorul bălai (atunci abia şi-au adus aminte de toate) a intrat în cercul de coarne şi i-a luat pruncul, plecând iute, aşa cum venise spre beznele în care lupii amuţiseră îngroziţi.

Vitele s-au întors cuminţi.

Oamenii au adus mama pe braţe. Femeile care au grijit-o de moarte murmură uneori de spaimă, că n-a fost lucru obişnuit... că poate a fost ceva necurat... fiindcă deşi născuse Maria era înca fată mare.

Da aşa s-a întâmplat acum opt ani la Fântâna Fecioarei, de parcă cei vechi ar fi ştiut de ce o botează astfel. Aşa s-a întâmplat şi acum apa a crescut pâna la ghizduri şi dă singură pe de lături, acolo în vârful Culmii Corbilor, dă pe de lături ca un limpede şi nesecat izvor de lacrimi ce se face pârâu spre vale...

Numai de Paşti, apa se revarsă roşie ca sângele.

Trei zile.

4 faurar 2008

2008-02-04T12:24:00.000-08:00

FACTORUL ALEATORIU
- proiect de reclamă HyTech; aerograf pe sticlă -

Luna-şi trimite mângâierea prin desişul plin de sevă ale arborilor bătrâni - martori tăcuţi a sute şi mii de întâmplări mărunte, vesele sau triste, ca toate cele ce dau naştere heteroclitului banal al mereului cotidian. Arborii au văzut multe, auzind multe. Au înţeles ceea ce era de priceput. Chiar acum îşi mişcă frunzele sub adierea luminoasă, adăpostind sub bogăţia foşnetului lor, tăcerea. Fiindcă în muţenia ei, tăcerea spune multe. Mai ales tăcerea unui om aşezat pe o bancă, aici, în parc, noaptea, singur ca nimeni; un om care a venit tocmai în această alee cu pietris sclipitor şi cu bănci alternate - alee de îndragostiţi. Pilaştri ce sustin bolta unei catedrale gotice, arborii prefiră cerul printre ramuri, zugrăvind vitralii argintii.

Omul nu aşteaptă. Stă. Doar privirile merg de colo, până colo, arătând că nu doarme. Pare să asculte, să caute, să încerce să găsescă un răspuns, dar nu-i adevărat - se bucură de parfumul nopţii. Se bucură de tăcerea nopţii. Se bucură de priveliştea nopţii. Atât. Acum încearcă să-şi închipuie că jocul de umbre de pe alee este miracolul unei piei uriaşe de şarpe. Şi dacă aleea n-arătă a şarpe, nu are nici o importanţă - ajunge că are dreptul la vis. La un vis în trezie...

Fară probleme de chirie, de serviciu, de socoteli, de obligaţii şi drepturi. Doar aşa - gratuit.

Un scrâşnet usor.

Sunt paşi.

Paşi ce vin dinspre rondul Trandafirilor. Pietrtişul scârţie din ce în ce mai audibil, ieşind astfel, parţial din anonimatul de mulţime confuză care-l alcătuieşte, ca să participe fracţionar, la mulţimea nu mai puţin anonimă a protestatarilor. Pietrişul scârţâie sub apăsarea paşilor, rămânand în urmă - pietriş în pietriş - cu mulţumirea de a fi fost auzit. Iar pietricele ce nu au fost călcate nici măcar nu bagă de seamă că au avut o oportunitate majoră, că au avut ghinionul să nu-şi exercite un drept; după cum nici pietricelele peste care nu s-a trecut încă nu-şi imaginează că vor putea scârţâi şi ele la rândul lor, dacă vor avea un rând. Un rând care crează o ierarhie.

Preeminenţa protestatarilor inutili asupra celor care acceptă inconştienţi. Din punctul de vedere al tălpilor care trec nu este însă nici o diferenţă marcantă.

Siluetele se ivesc; siluete femenine; trei; având graţia sexului şi căpătând magicul şi misterul decorului. Trei siluete feminine îmbracate în alb. În halate albe. Ca-n laboratoare. Halate care nu pot şi nu caută să ascundă formele bogate ce evadează spre vedere de sub materialul subţire. Gambe lungi, interminabile. Sandale cu şireturi înfăşurate pănă sus, înapoi spre şoldurile suverane. Mijlocul ghicit subţire. Sînii clasici în perfecţiune, scot în evidenţă ecusoanele strălucitoare.

Sunt atăt de asemănatoare încât par gemene. Sunt atât de înmărmuritoare încât ar putea fi ireale: nasuri drepte, ochi albaştri, sprâncene arcuite şi buze pline, bărbie rotundă; semeţie, serenitate, înţelepciune, linişte, gravitate. Părul e ridicat şi strâns ca al Afroditei Cnide, astfel încât să pună în evidenţă curba gătului. Este doar o singură deosebire aparentă între ele: în dreapta e blondă, în stânga roşcata şi la mijloc, între ele, bruna.

Ciudat ca-n aproape întunericul din jur se pot distinge atât de clar culorile...!

Fără să-l vadă sunt gata să treacă prin faţa omului. Poate că urmând un şir mai devreme început, blonda vorbeşte:

- Recunosc că-i mai uşor aşa, dar mi se pare netraditional şi de aceea nu-mi place! - şi-şi bagă mâinile în buzunarele halatului.

- Nici mie nu-mi place costumul, - murmură bruna. Ş-apoi, - urmează ea -, nici n-am înţeles prea bine despre ce e vorba. Am fost prea uimită de schimbare. Cum se va alege momentul?

- Asta-i trebă şi specialitatea mea, - răspunde a treia, jucându- se maşinal cu un obiect mic şi strălucitor.

- Ştim că e treba ta. Numai că până intervii tu, noi construim jocul. Măcar să ştiu cum se termină.

- Păi, cum să se termine? Ca-ntotdeauna. Finalitatea rămâne neschimbată, numai modalitaţile diferă... şi asta numai într-o oarecare măsură.

- Mie mi se pare foarte diferit, - o contrazice blonda.

- De ce? - îtreabă bruna. Mie mi se pare clar. Tu va trebui să te ocupi de programul general cuprinzând toate formele şi variantele jocului, iar eu voi particulariză fiecare joc în parte. Ea - şi arată spre roşcată -, va introduce factorul aleatoriu...

- Mie-mi plăcea mai mult înainte de reciclare. Înante să aducă maşina...Ştiam când se termină.

- E mai amuzant aşa. O să avem toate surpriza.

- Nu mi se pare corect.

- Trebuia să ne punem şi noi în pas cu timpul. Ce amestec are corectitudinea?

Blonda vrea să răspundă dar roşcata şi face semn să tacă apoi şopteşte:

- N-ai văzut câţi sunt? Nu crezi că trebuia să trecem de la manual la mecanic şi de la creativ la automat?

- Eu prefer cu mult maşina, - întăreşte iarăşi bruna. E mai rapidă şi mai eficientă.

Se lasă iar o pauză şi paşii lor se-ndepărtează. Departe, blonda:

- Şi cu sculele vechi ce vom face?

- Iacă, aşa! - şi roşcata aruncă pe jos micul obiect stălucitor, apoi râzând : Nu mai am nevoie de ea, am factorul aleatoriu.

Prinse de curba pe care peisagistul a desenat-o cândva, pier toate trei, dincolo de vederea care le-a plăsmuit.

După un timp, omul se scoală şi pleacă spre casă, urmând acelaşi drum cu ele, spre ieşire. Gândurile lui zboară peste alte gânduri, printre văile minţii.

Strălucirea de jos şi atrage atenţia.

Se apleacă.

Apucă şi ridică obiectul.

E o foarfecă nu prea mare din cristal lăptos ce pare să prindă şi să reverbereze toată lumina lunii. O întoarce pe o parte şi pe alată, intrigat şi uimit de neasemuita lucrătura.

Un scris.

Un scris pe lamâ.

Oglindeşte lama ca să citească.

Sunt caractere necunoscute, făcute însă pentru toate înţelegerile.

Ele alcătuiesc un singur cuvânt: ATHROPOS

4 faurar 2008

2008-02-04T12:05:00.000-08:00

ABSURD CU PICIOARELE
- potpuriu de cadre dintr-un cotidian televizat -

13:30 Emisiunea despre Viaţă.

O fiinţă pe un pământ sterp; un sol prea calcaros, prea nisipos, prea bazic, prea fierbinte ziua şi prea-nghetat noaptea. Există acolo unde sanvanţii nu s-au aşteptat s-o găsească.

Reactia lui, a ta, a mea, a Telespectatorului: Şi ce dacă? Joacă cineva acolo?

16:20 Emisiunea despre Stea.

E acolo. Dintotdeauna. Va fi şi mâine, chiar dacă norii o vor ascunde aşa cum fac uneori ca să dea măsura zilnică a Mereu-ului. Nu-i privită nici la răsărit, nici la asfintit. E cea de care nimeni nu se bucură niciodată, deşi unii o pomenesc din când în când, aşa - ca din amintiri.

Reactia ta, a mea, a lui, a Telespectatorului: Ia vedeti-vă de treabă! Ce! n-avem nocturnă?

18:00 Emisiunea despre Flori.

Se vor făuri cândva cuvinte noi pentru a vorbi despre ele. Azi cele ce sunt folosite, par rochii uzate de bal, extazieri desuete, farduri de un gri metro sau termeni negogiabili. Unii le cumpără, ucise dar încă vii; le cumpără pentru gal‚-ul de pe pianul cu coada.

Reacţia mea, a lui, a ta, a Telespectatorului: Asta-i bună!! Gazonu-i gazon!

19:30 Emisiunea despre Destin.

Sunt oportunităţi care se ivesc dintre pâcle de incertitudini; pâcle dese de nu-i cu putintă, de nici nu te gândi, de aşa ceva nu se- ntâmplă, de prea s-ar potrivi, de nu-mi vine să cred, de vai ce noroc ai avut! Un noroc chior de dată asta!

Reacţia lui, a ta, a mea, a Telespectatorului: Aşi! Aranjamente...

20:05 Emisiunea despre emisiuni.

- Cum ar trebui să spunem, Domnule Profesor? Noroc? hazard? sau pur si simplu - Natura?
- Natura! E o terminologie care nu comportă obligaţii...
- Dar minunea? Miracolul?
- La ce-ţi trebuie minuni, draguţă?
- Poate ca să ne putem bucura sau mira sau ca să vedem şi maretia şi mila...
- Haidade! Într-o lume eficientă ca a noastră, tinere, astfel de fenomene ar fi un balast mai mult decât inutil ...

Reacţia ta, a mea, a lui, a Telespectatorului: Teorie! Arbitrul contează!

20:30 Ştirile de seară.

Ultima oră:
- Vă informăm că Dumnezeu s-a lăudat, afirmând prin purtătorul Său de Cuvânt, că n-a făcut Omul după chipul şi asemanarea Altuia, ci după chipul şi asemănarea Lui.

Reacţia mea, a lui, a ta, a Telespectatorului: Semintele! Berea!

21:00 Meciul.

Doooooooooooooooi la unuuuuuuuuuuuu!!

Reacţia noastră, a lor, a oamenilor: Fain program!

4 faurar 2008

2008-02-04T07:56:00.000-08:00

ZIUA DE DUPĂ MOARTE
- frescă pe boltă (boltă de cer nocturn) -

Toată lumea ştie cum este o casă.

Şi cum n-ar şti, de vreme ce trebuie să locuiască undeva, fără să aibă importanţă cum sau unde; nu este necesar să aflam de ce.

Casele au multiple forme ce pot varia, de la pletele înstelate ale cerului şi - trecând prin bordeiul săpat în pământul bătăturii străbune - pâna la cutiile de chibrite supra-etajate sau la palatele Alhambrei. Toate sunt case şi, chiar dacă nu-s numite astfel, declanşează conceptual, semnalul echivalent în perceperea locuitorului lor; căci a te adăposti, consecvent, într-un anumit spaţiu determină gândul de “casă”.

De fapt toată lumea ştie cum este o casă sau, mai bine spus, cum este propria sa casă, dar, aici, se află problema - nu toată lumea întelege ce este o casă.

Răspunsul este paradoxal de simplu: o vizuină şi nimic mai mult.

Frecvent, paradoxurile sunt făcute, pentru a satisface snobilor nevoia de miracol, aşa că nici aceasta aserţiune nu are o valoare superioară unei exprimări superficiale. Numai arareori “casa” cuiva este şi vizuina sa!

CASA este casa intimă, aceea care reprezintă invulnerabilitatea, izolarea apărată. Casa - sentiment contopit de încredere şi de repulsie - cochilia de melc din care se fuge mereu în întâmpinarea semenilor carnivori şi în care se fuge după fiecare muşcătură. Locul fugii.

Alterego-ul placentei.

Forma embrionară a mormântului.

Casa - punct de echilibru între ele.

Casa simbolică, maternă, dorită real, căutată neîncetat de la naştere, la lăstărirea spre ziua ultimă, în care toate rosturile îşi seaca înţelesurile, spre ziua în care neantul ameninţă cu un anonimat pe care fiinţa gregară şi vanitoasă îl neagă cu spaimă.

Casa - câteodată gasită, cel mai adesea ignorată printr-o confuzie de adresă.

Casa este, în sfârşit, descoperită. Urmează, adeseori, târcoliri de suflet bolnav ce nu-şi află cheile... Şi, de şi le-ar găsi, oare ce ar tremura mai tare? Mâna sau mintea.

Cheia, descuierea, au fost totuşi învăţate demult, demult de tot, când primii profesori au pus în grafice stricte, cu blândeţe metodică, pedagogică, - miracolul; dar nu a fost harul lor - şi ei, la rândul lor, au avut profesori. Anii au trecut, Casa e încuiată. De ce nu vor să funcţioneze parametrii miracolului? Şi nu curajul lipseşte de a lua Troia cu asalt, ci inexistenţa ei.

Cât despre calul de lemn ...

Ce ruşine!!

Oamenii mari sunt duri! Puternici.

De sine stătători.

Nu ştiu să se spovedească sufletului lor.

Nu-şi pot mărturisi temerile şi căutările.

Cum să spună că nu au casă?

Se pot oare mărturisi, fără jenă, diversele eşecuri juvenile?

Nu.

Deci, după cum naşterea este începutul a orice, aşa şi Moartea este sfârşitul care le rezolvă pe toate în mod onorabil. Dincolo de Ea, la adăpostul zidurilor pe care tot Ea le ridică, se află siguranţa.

Da. Aşa este.

Deci, casa aceea ipotetică este Ziua de După Moarte.

De imaginaţie nu poate fi vorba.

E absurd.

4 faurar 2008

2008-02-03T22:28:00.000-08:00

MUNTELE LUI VO
- desen din petale de flori, la margine de lac -

Torţele fumegă şi fuioarele lor de parfum se înfăşoară odată cu şoaptele, cu râsul şi cu muzica... aici pe înaltele terase ale Palatului Florilor, aici printre Arborii De Fier, aici pe malul Lacului Nurn.... în Inima Lumii, aici, în Metropolis.

În seara asta de profanare, toate cele câte sunt, au fost încercate...

Şi totuşi, nariana Jaikalal are un zîmbet care poate să pară albastru, de n-ar fi altfel şi mai mult decât atât. Va fi oare văzut? A fost văzut – în chiar clipa în care a-nflorit. Şi poate că dacă nu ar fi fost surâsul acelei nariane, nimeni nu-ar fi vrut să vadă nimic.

Dar este surâsul ei şi nargastul Fluynn ridică braţul... aşa cum face atunci când vrea să fie ucis cineva ori când îi pleacă o corabie întâia oară pe mare; ori când, arareori, se îndură să spună una dintre poveştile adevărate ale Drumurilor Prihănite, pe care de unul singur le stăpâneşte.

Şoaptele se sting asemeni unui zbor de lilieci speriaţi de auroră şi doar muzica şi fumul se mai strecoara printre flori si juvaeruri, aşteptându-i cuvintele...

Muntele Vanu... Un munte aşa cum nu am mai văzut niciodată altul...

Oricine se plimba - până mai ieri - pe Muntele Vanu putea auzi tălăngile şi behăiturile turmelor, venind de sus, de pe înaltele păşuni. Le-am auzit şi eu. Nimeni n-a văzut însă oi acolo....

Astăzi tălăngile au tăcut....

Localnicii se fereau de acele plaiuri şi numai aceia ce voiau să-şi aducă amine de veo rudă moartă, se apropiau de povârnişurile sure şi aspre. Oamenii plaiurilor înconjurătoare se tem de Muntele Tristeţii.

Hamalii nu au mers mai departe de primele stânci. Bâiguindu-se, mi-au povestit lucruri stranii şi de mare mirare despre cei ce urcă spre culmi. Erau întâmplări apăsătoare şi fără de întoarcere.

I-am văzut cuprinşi de un tremur nestăpânit. Au lepădat sarcinile lor şi dând din cap cu îndârjire, n-au vrut să le mai ridice, nici pentru aur şi nici sub loviturile biciului. Au plecat repede, tăcuţi şi strecuraţi, de parcă ar fi fost făpturi de umbră. A trebuit să mă încrunt ca marinarii mei să nu se oprească şi ei, ca să ia sarcinile şi să putem face tabăra.

Am trimis după alţi hamali şi după o călăuza. Nu am găsit. Nimeni nu auzea strigările oamenilor mei. Nimeni nu vedea aurul sunător.

Nici calauze nu am putut găsi!

Tuturor le era o frică albă, să nu fie cuprinşi de dureri neştiute, de lacrimi nesfârşite şi de o amărăciune adancă, din care să nu mai poată ieşi la lumina zilei.

Fiecare loc al lumii îşi are legendele şi basmele sale, dar puţine sunt atât de cenuşii şi de moarte şi de sterpe, ca istorisirile Muntelui Vanu. Muntele care are o Pădure a Durerii, Pădurea Vainii şi un Crâng al Lacrimilor.... Crângul Hiuinii

Şi cum ar fi fost altfel?

Ploua mereu, mărunt, mărunt, des şi umbre şi neguri şi pâcle şi ceţuri se agăţau de toate, reci, cernite, foşnitoare şi întrebătoare. Chiar ca lacrimile...

Am aflat că era un om, un singur om, care hălăduia în voie prin acele locuri, ca pe uliţele unui sat. Oamenii vorbeau doar în şoaptă despre el, ca despre ceva rău care nu trebuie numit, fiindcă aduce doar nenorocire. L-am căutat şi l-am găsit.

Era bătrânul Tyrai Vo, atât de bătrân încât nimeni nu-i ştia începutul. Chiar şi cei mai vechi dintre cei cărora le căzuseră dinţii de mult, nu ştiau şi n-ar şti să spună nimic altceva despre el, decât că aşa arăta şi cînd erau ei copii şi mai şi adăugau că aşa îl apucaseră şi bunii lor.

Mam întrebat ce voi putea face cu el... Oricum, fapt este că dacă voiam să urc printre ceţurile Muntelui Vanu, el era singura călăuză pe care o puteam găsi... Ştia toate locurile şi toate coclaurile şi toate poveştile Muntelui, fiincă de o viaţă lungă, urca spre culmi şi ziua şi mai aleas noaptea. Cel mai adesea trecea în fapt de seară şi stătea acolo sus, cu zilele. Nimeni n-ar fi putut să spună nici din ce traieşte şi, cînd se întorcea de acolo, era areori văzut înainte de revărsatul aurorii.

Era un singuratic care nu voia să stea de vorbă cu nimeni, fără să ştie că nimeni nu voia să se apropie de el. Îi plăcea să fie singur, de parcă singurătatea făcea parte din el. Singurătatea şi Muntele Vanu erau una cu el...

Şi chiar că aşa era, pentru că nimeni nu ar fi îndrăznit să-l urmeze.

Mi-a fost greu, neaşteptat de greu, să-l hotărăsc să-mi fie călăuză. Lui, nu am putut să-i arăt aurul, pentru că l-ar fi gonit. Ne vedeam din când în când, treceau zilele unele după altele, îi ieşeam iar în cale şi îl salutam plecat, schimbam doar trei patru vorbe cu el si, de fiecare dată, el îmi răspundea mereu “Nu!”. Într-o dimineaţă am ales să-i spun că doar mă prefac a face negoţ cu Florile de Jill. I-am spus că le doresc pentru a vedea zâmbetul femei iubite.

S-a uitat în ochii mei, şi sunt de mai bine de douăzeci de ani Stăpân de Drumuri şi Negoţuri, aşa că nu mi-a citit, nici privirea şi nici obrazul.

Şi când nu mă mai aşteptam să raspundă, a mormăit „Bine...”.

Şi de îndată ce a primit să-mi arate drumul, s-a dăruit, nemaifăcând un pas, fără a povesti izvoarele pierdute ale numelor pe care le căpătaseră umbrele Muntelui Vanu.

Era poate singurul care ştia totul cu de-amănuntul.

Şi a doua seară – chiar când ajunsesem la prima tabără de cules - la lumina tremurătoare a focului mi-a spus întregul basm...

... Cândva, în anii pierduţi, când nu erau încă oameni şi nefiind, nu avea cine să-i cunoască pe Zei, când totul era numai descîntec, aici, pe Plaiurile Înalte trăia singur, un Păstor. Nu era încă nici o aşezare în Vale, şi nici Păstorul nu era din partea locului, ci se oprise aici din veşnica pribegie a oilor, căci se îndrăgostise de aceste meleaguri neasemuite. Pe atunci Florile râdeau vesele şi Pârâiele cântau în isonul talăngilor; erau Păsări multe şi Soare; ploua rar şi nu era niciodată Ceaţă. Fermecat de minunatele Flori, care nicăieri nu cresc mai frumoase, le-a dăruit un cuvânt, spunându-le Flori de Jill, pentru că erau ca Speranţa. Şi aşa nu mai plecase şi anii trecuseră mulţi, fără să-l îmbătrânească, pentru că nu avea cum să ţină minte şi să numere trecerea lor, în vreme ce dădea lucrurilor şi fiinţelor înţeles... în vreme ce înţelegându-le, ajunsese să le cînte harurile, căci de la ele învăţase să cânte...

... Într-o zi, coborând pe Marginea Lacului, văzuse o făptură cum nu bănuia că se mai află alta pe lume. Nu izbutise să o cânte, căci nu putuse desluşi dacă Ea este bună sau nu, oricât i se părea de frumoasă... atât de frumoasă încât i se răstălmaceau şuvoaiele firii.

Fără teamă, fiindcă nu ştia ce este teama, se apropiase şi începuse prin a-i înfrunta privirea.

Nu ştia cine este şi că îl aşteaptă anume pe el...

Ca să o poată prinde în vraja muzicii, Păstorul căutase mai întîi să dea înţeles părţilor ei.

Cu degetul i-a mângâiat tâmplele, murmurând un cuvînt: ,,foşnetul ferigilor liane”. Astfel i-a numit părul.

Urmând rotunjimile feţii şoptise cu vorbe ce începeau să cînte: ,,lacurile albastre ale gheţii” şi ,,rândunelele amurgului” - ochii şi sprâncenele.

Cu blândeţe mângâiase ,,fragii cu rouă” – buzele cu dinţii – apoi coborâse pe gât în jos şi se oprise uimit şi tremurând, pe sânii care se săltau un pic mai iute, se aplecase şi îi sărutase – piersici şi mure!...

Şi tot aşa, urmându-şi drumul pe trupul Ei, îl descoperea, numindu-l, de la păr şi până la umbră, de la degete – pe pielea caldă şi catifelată – până la unduirea mlădie – lujer de Jill. Cuvîntul pe care l-a alcătuit la urmă, înseamnă azi “femeie” şi nimeni nu-l mai rostise astfel, până atunci. I-a întâlnit din nou privirea şi, orbit, şi-a numit bucuria - ”dragoste”, aşa cum este ea numită oriunde în lume...

... Apoi a luat-o în braţe...

... Au dansat...

... Şi simţind cum se zbate ceva în întreaga sa făptură, simţind cum îi arde sângele în zbateri fără de stare, alergase cu ea printre florile înalte şi o dusese la peştera unde locuia – acum e prăbuşită – şi începuse să deseneze pe trupul ei frumuseţea de visuri a lumii şi a fluturilor, pâlpâind printre poieni, ca mâinile sale...

... Astfel timpul a trecut aşa cum doar el ştie să treacă, a trecut pe lângă ei şi, erau atât de fericiţi, încât nu socoteau trecerea lui...

... Şi oamenii, fiindcă din ei se născuseră oameni, au început a se înmulţi pe tot cuprinsul întinsului, plecând de aici, din Valea de la poalele Muntelui, care se chema pe atunci Rina Atara, pentru că era Muntele Fericirii, plecaseră până ajunseră cu râsetele şi cu cântecele lor, la Porţile Zeilor... La început Zeilor le-a plăcut să fie aflaţi. După o vreme s-au bucurat să primească rugi şi ofrande, dar mai târziu atâtea glasuri, certuri şi cerinţe, i-au tulburat...

... Şi aşa, într-o zi...

... Într-o zi Păstorul a plecat de la Peşteră, să caute Flori de Jill pentru Iubita lui. Se apropiase de Lacul Ochilor Albaştri, când ...

... o văzut-o goală, venind spre el... Râdea şi făcea semne cu mâna şi cu şoldurile... Cu florile în mână, alergase spre ea şi râzând la rândul său, o culcase în iarba înaltă ce plăcea atât Turmelor sale... Acolo pe verdele covor, mângâindu-i trupul, cântase întâia baladă, din cele care s-au cântat vreodată în această lume...

A izvodit-o şi a cântat-o pentru ea...

În timp ce se bucura de îmbrăţişările ei a auzit urletul de mânie din spatele său... şi întorcîndu-se o văzuse cu mâinile la faţă, tot pe Ea, acolo, pe marginea apei...

... Cutremurat, a privit la aceea care se afla sub el şi a văzut faţa de batjocură a unei făpturi străine!!

A ghicit fără să ştie că era Sufletul Minciunii, a ghicit-o deşi nu mai urcase niciodată potecile Muntelui Său...

“Şlia!”, – a strigat el numind-o şi, de atunci şi pâna azi, “Minciună” i se spune cu teamă şi scârbă, printre oamenii de oriunde. Speriată de a fi descoperită, fiindcă întodeauna îi este frică să se ştie despre ea, Minciuna l-a îmbrâncit şi, hohotind a fugit în josul coastei...

...Păstorul a încercat să-i spună Iubitei sale că fusese înşelat, dar degeaba, căci nu aceasta era vina ce i se aducea.

Cântase pentru alta Întâia Baladă...

...Femeia... Prima. Singura. Femeia a plecat...

...Au izbucnit molime şi războaie şi oamenii şi-au pierdut râsul şi au învăţat să moară...

...Din Lacrimile Păstorului au crescut Crîngul Hiunii şi Pădurea Vainii. El n-a mai avut glas de cântat şi de aceea negurile şi pâclele s-au abătut pe Munte şi de atunci oamenii i-au zis Vanu, al tristeţilor.

Oile sale au murit lîngă el, una câte una, dar glasul şi talăngile lor se mai aud încă, încercînd să aline inima pustie a Păstorului, peste care anii au început să se adune, îmbătrânindu-l şi gârbovindu-l, fiindcă acum îi numără ca să ştie de când e despărţit de iubirea lui...

...Păstorul ştia să numere, căci el numărase primul, dar nu dincolo de înţelegerea oamenilor în măsura timpului, aşa că a pierdut şirul...

...Dar de umblat tot umblă prin Codrii şi Poieni, prin Vîlcele şi Umbrare, pe lîngă Lacuri şi Cascade, în aşteptarea Ei...

...Ea nu vine însă... E supărată pe el... Nu vrea să-l dezlege fiindcă a dăruit alteia, Întîia Baladă...

I-am ascultat ultimele cuvinte. Părea foarte ostenit şi l-am lăsat să se adune; îi tremura bărbia şi două şiruri de lacrimi săpau viroage adânci în obrazul său.. După o vreme l-am întrebat ceea ce mă tulburase mai mult:

- Spune-mi Tyrai Vo, de ce a început lumea să moară după plecarea ei?

Întâi mi s-a părut că nu aude, apoi şi-a ridicat faţa scorojită:

- Pentru că Ea era Moartea... Venise să-l ia şi se îndrăgostise de el... Stând cu el pe Rina Atara, nu numai că uitase să-şi aducă menirea la îndeplinire... dar din ea se născuseră oamenii... Şi aşa ar fi fost până azi, daca nu s-ar fi mâniat Tatăl Zeilor şi n-ar fi trimes-o pe Şlia, ştiind ce avea să se întâmple...

A tăcut iar şi şi-a îngropat privirea în flăcări. Am vrut să-l liniştesc, pentru că a doua zi drumurile culegerii florilor era lung:

- Păstorul este acum cu ea, – am murmurat, lăsând cuvintele să se stingă.

- Nu e!

- Cum să nu fie? – m-am mirat: De atîta vreme ar fi murit şi o stâncă!

- N-a murit! Nu vrea să-l ia... Nu ţi-am spus că nu vrea să-l dezlege?

Vorbise atât de înfundat de parcă ar fi glăsuit unor suflete ale Pămîntului; nu privise spre mine, spre Căutătorul de Flori cum îmi zicea, eu fiind anume acolo pentru Florile de Jill. Mi se părea că nu există piedică în povestea aceea şi de aceea i-am zis:

- Dacă nu vine ea la el, se poate duce el la ea.

- Cum?!! - aproape că strigase fără să ridice vocea.

- Luându-şi zilele, i-am răspuns.

Era târziu în noapte şi timpul a început să năvădească alte pâcle între noi şi atunci când m-am dus să mă culc, Vo era ca o buturugă chinuită de ani, pe care focul îşi agăţa luminile nestatornice.

În zori, când m-am sculat, după ce am privit prin tabără, eu, nargastul Fluynn de Tarband, venit acolo dintr-o îndepărtată lume unde un om se poate gândi să-şi pună capăt zilelor, l-am întrebat pe Jarlak, comandantul gărzii:

- Unde-i bătrânul Tyrai Vo?

Mai întîi nimeni nu a ştiut să-mi dea răspunsul şi am fi putut crede că a plecat în Crîngul Huinii care era atît de aproape, apoi Zoroik, omul de strajă la cumpăna Nopţii a fost adus în faţa mea şi a spus:

- L-m văzut plecând spre largul Lacului; înnota.

Zâmbetul meu pentru ei a fost mulţumit. Le-am zis:

- Strângeţi! Ne întoarcem! Florile de pe Rina Atara nu trebuiesc culese!

Şi n-au înţeles de ce voiam să pierd 73.000 de talasari de aur.

N-au înţeles, dar - fiindcă sunt Stăpânul - au strâns...

4 făurar 2008

2008-02-02T01:08:00.000-08:00

REMEBER
- fotografie retuşată de propagandă revoluţionară -

Ca într-o noapte de Paşti, râuri de lumini s-au închegat pe străzile Oraşului.

Amintirile stau în balanţa lui “a fost cândva” aşteptând să fie rostogolite spre “va sa fie”. E o noapte a cumpenelor.

E o noapte de iarna.

E o noapte în care lumânările ce sunt aprinse par o gardă ne-ntreruptă, stând de strajă unor sfâşieri trecute şi prezente.

E o noapte în care sunt parcă jeliti copiii ucişi de Irod.

E noaptea glasurilor care cer.

E noaptea sufletelor care dau.

E noaptea morţilor noştri.

Morti inutili.

2 făurar 2008

2008-02-01T23:15:00.000-08:00

POETUL
- proiect de acvaforte cu final în peniţă –

Aleea parcului e mănjită de lumina bastardă a unei luni exoftalmice, ce-şi deşiră reflexele de falsitate solară, printre degetele încâlcite şi cârligate ale unei gloate, înlemnită în imprecaţie definitivă; braţe ridicate; braţe batjocorite de chiciură; braţe ridicate spre cerul scârnav.

Cu reverele ridicate, cu umerii strânşi în pardesiul simbolic, ca să prindă mai intim gâtul subţire şi capul lunguieţ, cu ascuţisul coatelor înfipte în trupul firav, cu pumnii mici crispaţi în buzunarele flendurite, picior peste picior, privind lespezile cu ochii şaşii ai pingelelor muribunde, Poetul aşteaptă. Aşteaptă ca din lipsa de căldură, din lipsa de bani şi de hrană, de ţigări, din lipsa înţelegerii colective, din penuria tuturor lucrurilor care se pot aduna în nenumarate revendicări, din toate acestea, amestecate, distilate sub deochi selenar, aşteaptă şi speră să aducă pe lume acea odraslă pe care Muza nu vrea s-o conceapă cu el.

De la un timp, Poetul începe să mormăie invocaţia – în ritmul ţăcănit al castanietelor dentare – insulte, blasfemii şi măscării, la adresa lumii în general şi a editorilor în particular. Ei cei care nu vor, din cauza întâmplării, a prostiei, a obtuzităţii, a relei voinţe, ei care nu văd, ei care refuză să vadă, ei care nu recunosc sclipirile talentului său. O fac numai ca să-l lase să moară de foame. Ca să poată câştiga în viitorime, singuri, venituri uriaşe. Îl chinuie ca să sufere, să-l doară, să producă, să se distrugă; odată distrus va fi moştenirea finanţiştilor hârtiei imprimate.

Poetul bolboroseşte înecat de ura sa neputincioasă.

E strivit de abjectul întregului sistem. Un sistem nedrept.

Închide ochii şi continuă să cheme spre el imaginile şi cuvintele care pot zugrăvi starea sa umană de fiinţă cu drepturi, redusă de alţii la bicisnicie. Îşi râcâie gâtlejul minţii şi scuipă invectivele pe oglinda conştiinţei, privind cu satisfacţie cum zoaiele se scurg, odioase, spre cotloanele sufletului, adunându-se în tremurări insalubre, cuprinse de-o viaţă embrionară, proprie.

Se umple. Creşte. Lăuntrul său tresaltă, îl chinuie.

Urlă:

- Buboaielor, puroaielor şi scursorilor, ce sunteţi!!!

Le-a zis-o! Le-a spus tot ce putea spune.

Răsuflă uşurat. Se strânge. Se chirceşte.

Se prăbuşeşte în el însuşi, într-o sfârşeală bucuroasă.

Un iz.

Măcar de i s-ar dezvălui o inspiraţie propice ...

Izul.

... măcar de ar putea să-şi îmbine geniul cu gustul editorilor!

Un miros îndepartat de hoit, revine, purtat de adierea nocturnă, se învârteşte în jurul său, îi mângâie obrazul şi se rezoarbe în gerul atotputernic.

Poetul se frăsuie. Priveşte în dreapta, în stânga. Ar vorbi singur dar solemnitatea clipei îl amuţeşte.

Să scrie despre o mortăciune? Iată o idee bună... dar... a fost o jigodie care i-a luat-o înainte! Ce ghinion!! Necrofil nenorocit! Manca-l-ar viemii cu florile lui bolnave, cu tot!! Scârba dracului!!

Un foşnet.

Mirosul este mai puternic. Aduce aminte de rănile în putrefacţie.

Un trosnet uşor.

Dacă ar intitula viitorul său poem “Coşmarul unei bube”? N-ar fi rău... dar!... a mai fost unul cu bube şi mucegaiuri! Plagiatorul!! Răspopitul!!!

Valul putrerziciunii creşte, se revarsă de jur îmrejurul său şi piere, absorbit de brumă.

Poetul tresare. Buzele îi se ţuguie, apoi tremură, bătute de vânt.

Desişurile de crengi îngheţate care îi fac faţă se mişcă... sunt mişcate.

Duhoarea care vine, pleacă, se întoarce, se duce, se reîntoarce, se instalează, prezentă, omnipotentă.

Crengile mai groase sunt agitate.

Ochii Poetului se rotunjesc.

S-ar scula să fugă. Dar unde? O stranie putere îşi face simţită prezenţa în parcul întins. O putere cu dar de ubicvitate. Încotro să fugă? Poetul se încrustează în banca de piatră.

E cald.

Se holbează ca să fie sigur de iluzie.

Ramurile se mişcă. Se mişcă într-adevăr. Gem.

În oroarea olfactivă care încearcă să-l gâtuie, câteva crenguţe se rup. Ceva încearcă să-şi facă loc spre el. Ar ţipa, în aburii mişcători ai spaimei, s-ar zbate în neputinţă, dar se ştie, fără să înţeleagă, legat de acel “ceva”, care pare pornit din el însuşi.

E ceva care se întoarce.

Ar răcni, dar răcnetul i se sleieşte pe buze.

Masivul pârâie. Întrega tufă este cuprinsă de zbucium.

Un tentacul mare, alb cu pete coclite, pipăie delicat, ieşind dintre ramurile smulse. Guri mici, nenumărate, palpită flămânde pe acel mădular de teroare, în urma căruia mai apre încă unul; apoi altul, mai multe. Se agaţă şi trag.

Fiinţa, evadată parcă din necrozele mitologiei Chtu’llu, se extrage dintr-o dată, pe lespezile aleei. Aberaţie a încrengăturilor, este parţial moluscă, parţial vierme, parţial Amoeba.

Înaintează. Înaintează sigur şi lent, impregnându-i fiinţa de realitatea prezentei. Înaintează, sabat de forme rotunde, rostogolindu-se hipnotic în volte şi volute. Are ochi pofticioşi, albaştri, porcini, are ochi care caută cu o stranie tandreţe privirea Poetului.

Atunci când primul tentacul îl atinge pe picior, buzele sale mobile nici măcar nu mai tresar, nici un sunet nu răzbate dincolo de înfiorarea care-i cuprinde străfundul.

Creatura e călduţă şi mucilaginoasă, prea vie, înzestrată cu o neostoită dorintă. Se agaţă de el. Se caţără. Se aburcă.

Se revarsă, cuprinzându-l, înglobându-l. Poetul simte în gură gustul minunat şi moale al gelatinei fremătânde.

Acoperit de mlaştina iniţiatică a putridului, de somtuosul transcendent al făpturii, înăbuşit, acum când cărnurile sale încep să se dizolve, îngemănându-se, contopindu-se cu ea, Poetul înţelege.

Inţelege şi e fericit.

A fost cuprins de o inspiraţie devorantă.

1 făurar 2008

2008-01-31T08:28:00.000-08:00

SPERANŢA

- tuş, sepia si acuarele; hârtie galbena de amintire veche -

Seara.

Seara de noiembrie, - asa - cum să spun? - din acela, obişnuit de trist si rece, suficient de umed şi de urban.

O seară de noiembrie ca un portret de sărăcie într-un serial de televiziune englezesc. O frîntură dintr-o zi a unei săptămâni dintr-o lună a unui an molipsit de meschineria lui Dickens şi purtând pecetea răsăriteană a lui Gogol. O seară pentru un pardesiu. Un pardesiu uzat, nu un pardesiu iluzoriu.

O seară de noiembrie când se întunecă devreme, când tramvaiele adastă pe necunoscutele căi ale Domnului, căci numai o sorginte divină le poate explica mersul capricios dinspre ipotetic spre aleatoriu. O seară, cu oameni grăbiţi şi cenuşii, printre alţi oameni la fel de cenuşii, la fel de grăbiţi, oameni atoni, uniformi, oameni fără zâmbet peste dinţii galbeni. Oameni care se agaţă, se împing, se ceartă, oameni care mormaie acru sau se jelesc în şoaptă.

O seară de noiembrie, ca oricare altă seară, într-o lume ce tinde spre constant în identitate.

Făptura nelămurită, componentă a masei amorfe - eu.

Eu, cu faţa posacă şi gândul obscur, cu picioarele greoaie şi cu sufletul scartelat de impedimente, cu straiţa flendurită în care s-a adunat nimicnicia cotidiană a cumpărăturilor. O nimicnicie care va fi fost cândva belşug, dar azi nu-i, - că nu-i - s-a dus şi nu contează unde. Teoretic nu-mi pasă de lipsuri, dar prezenţa lor mă roade ca o capută prost croită.

De fapt nu-i ceva neobişnuit.

E ca şi... ca şi ţigarea pe care încerc s-o fumez, desi e scuturată, deşi se va stinge, deşi va lăsa un gust scârbos în gură; ca şi chibritul care s-a rupt între degetele mele maculate de nicotină, fără să ia foc, dar aruncând sfârâici de fosfor incandescent spre hainele mele.

Teoretic, nimic din toate astea n-ar trebui să aibă importanţă, ca şi seara asta nedeosebită de noiembrie, dar tocmai faptul că nimic nu este important, le face dureroase pe toate.

Le face prezente. Obnubilante.

Ca luna în care suntem.

Noiembrie - luna- portret a neîmplinirilor noastre.

Asortată decorului exterior, lumina vagonului e chioară şi lumănărie şi de aceea literele cuvintelor par linii întrerupte şi sensurile cuprinse în paginile Golemului se pierd în gălbuiul bolnav şi puhav al economiei. Femeia din faţa mea are aur în urechi, trandafiri în parfum, opulenţă în sânii revarsaţi şi roşu agresiv în rujul buzelor agitate de o continuă şi stridentă indignare. Celelate, mai mult sau mai puţin asemănătoare ei, - similare -, par s-o asculte dând din cap în aşteptarea clipei când ea îşi va trage răsuflarea, ca să-i poată fura rândul la vorbă. Mâinile lor sunt încleştate pe sacoşe, pe bara de susţinere, pe viaţă, pe tot ce se poate apuca; pe tot ce se poate bârfi.

Moşul de alături îşi curătaţă conştiincios proteza cu un ciot de chibrit ars - poate chiar cel aruncat de mine în timp ce mă zgribuleam în aşteptare; un ciot de chibrit aruncat de mine sau de altul. Cei patru tineri lăfăiţi pe scaune, cu verva orgoliului de împrumut, jertfesc gălăgios vectorului masculinităţii comune, subiectului de competenţă obligatorie, - fotbalului. Cunosc mai bine numele divizionarilor decât pe al proprilor lor ascendenţi şi, oricum, de acolo de unde gesticulează, se pricep mai bine decât cei pe care-i laudă, în a şti cum trebuie să facă cineva, ceva, - desigur cu picioarele. Sunt preocupaăi de meci, la fel de mult ca de a şti ce vor avea seara, la cină. Viaţa e frumoasă când capul nu ţi-e gol şi ai despre ce vorbi! Cultura fotbalistică e cultură mai mult decât oricare alta, fiindcă o are cam toată lumea bună, fiindcă depăşeşte chiar şi graniţele, fiindcă e internaţională, subordonându-şi limbile, rasele, orientările şi credinţele într-un transcedental numitor comun. Poate că, dacă nu ar fi noiembrie, - seara sau ziua, că nu-i prea mare diferenţă -, poate că aş râde. Singurul mesaj de transmis altora, extratereştrilor, nu este imaginea omului aşa cum a fost ea înscrisă pe sonda Voyager, ci o partidă de fotbal. Dacă sunt umanoizi ne vor înţelege mai complet.

De fapt nu este nimic de râs, dar stau în picioare şi asta-mi îmboldeşte răutatea, în favoarea unui cinism de supravieţuire. Un cinism care nu este altceva decât colacul de salvare ce mă menţine printre ceilalţi.

Ceilalţi sunt ce-i din jur, fiindcă întotdeauna, chiar când eşti singur, e cineva în jur. Un oarecare. Un “cineva” care, fie că nu te bagă-n seamă fie că te caută, oricum te ascultă şi te priveşte în aşteptarea momentului când te va putea folosi.

Mulţimea tuturor acestor “cineva” sunt ceilalti.

Da, ceilalţi. Semenii.

Şi-s puhoi!

Îs prea mulţi în tramvaiul ăsta!

Urcă mereu, înghesuiţi, din ce în ce mai îndesaţi unii în alţii, ursuzi, ascetici în altruisme, largi în egoisme, urcă şi se alătură nouă, presându-ne intim.

Ne amalgamăm. Suntem o lume la pândă. Pentru că suntem o lume locofilă, - ba chiar locovoră -, plină de maliţie-n aşteptare, cu ochii mijiţi, intenţionat neatenţi. Carnea trupurilor noastre e gata de salt pentru ocuparea prăzii. Suntem ca niste şobolani ce stau gata să înhaţe bucăţica vremelnic unică a locului lăsat vacant.

S-a eliberat un scaun. Şo pă el!!...

Dar ca-ntre oameni, se-nţelege. Cu sacose premergătoare, cu multe coate, cu ce vă-mpingeţi doamnă, că mă călcaţi şi nu fiţi nesimţită că v-am vorbit frumos. Cu conştientizarea elegantă a lui struggle for leif.

Şi iată că m-am aşezat. Este dovada faptului că sunt un om tenace. Un bărbat puternic şi viril. De aceea stau şi eu jos. Şi eu, nu numai alţii, ceilalţi, - aşa -, pentru că nu-s mai prost... că sunt obosit şi plictisit, fiindcă am necazuri şi pentru o mulţime de alte motive care, în fond nici nu vă privesc. Poate că de azi dimineaţă, îmi ajunge! Poate că şi lor, celorlalţi, le ajunge, dar asta mă lasă rece. Am un loc şi dacă nu-l pot împărţi cu toţi, mai bine-mi rămâne numai mie. Ce ar face el numai cu o jumătate de cămaşă, de mantie...mă, rog nu mai ţin bine minte pilda.

Şi oricum e prea cenuşiu şi prea noiembrie de jur împrejur ca să am clemenţe inutile.

Şi la urma urmei, poate că nici nu mai suntem oameni, ci picături de burniţă.

Şi Poate că trebuie să ne amestecăm cu mâzga străzii. Poate că trebuie să ne strecurăm în pământ. Poate!

Oricum, eu, - personal -, prefer să stau aşezat, atunci când mi se iveşte ocazia. Şi nu fiindcă sunt adeptul cultului universal al scaunului. Şi nici fiindcă-mi place să privesc afară, spre maşinile care circulă de ici-colo, ca semn de opulenţă şi relaţii. Şi nici ca să mă ating de acest geam ce poartă condesul jilav al răsuflărilor noastre şi pe care predecesorul meu a scris un poem, scuipând pe el, cu dezinvoltură, seminte pe jumatate roase. Nu, sigur nu. M-am aşezat ca să-mi valorific dreptul de a sta; iar faptul că am reuşit nu e puţin lucru. Este o înfăptuire. Mică, e adevărat, dar oricum - înfăptuire.

Şi realizările posibile sunt atât de puţine încât nu-mi pot permite luxul de a scăpa prilejul. Luxul nu-i pentru cei care circulă cu tramvaiul, după cum nu-i nici pentru cei care circula cu “maşina mică”. El este pentru cei care-l înţeleg. Pentru cei care pricep gratuitul.

În lumea mea însă nici pomana nu-i gratuită.

Şi de aceea, aşezându-mă, trăiesc cu satisfacţie superioară, ura invidioasă a celor din jur. Am sentimentul îmbătător al Imperatorului purtat în triumf!

Am şi eu ceva ce alţii n-au!

E minunat!

Atât de minunat încât, - remarcaţi desigur - am evadat un pic din cenuşiu. Am avut un pic de entuziasm şi vă rog să mă credeţi - e marfă rară. Ca mirodeniile în evul mediu. Ba, mai rară! e la fel de rară ca buna cuviinţă.

Plin de mine, îmi întind picioarele ca să mă bucur de postura mea incomparabil de comodă. Şi, - de ce n-aş recunoaşte-o? - ca să-mi savurez victoria pe deplin, prin recunoaşterea noilor mele graniţe. Între unde sunt şi cel din faţă, se întinde un “ceva”, mai mult decât spaţiu, un “ceva” care a devenit al meu, chiar dacă temporar, căci sunt uzufructierul acelui “ceva”, deşi am fost demult convins că uzufructul e un păcat şi că doar munca e cinste. Am un sentiment secret, - periculos de mărturisit -, care aduce a propietate sau, poate, prin extenso, chiar a razesie.

Mi-am întins deci picioarele.

Da, dar ele sunt oprite de un obiect care capătă brusc, mai întâi valoarea frustrării, - fiindcă mi se pare că am fost invadat -, iar mai apoi se transformă în excitaţia datorată misterului. Acolo jos este echivalentul a ceea ce ar putea fi o comoară necunoscută.

Neagră, sobră, tentantă, ba chiar pe româneşte -ispititoare!

A cui o fi?

A unuia care-i pe undeva, pe aproape, lânga mine?

A cuiva care-mi împarte locul şi victoria într-un mod parşiv?

A cui o fi?

Într-un marş agresiv, dar mai puţin strident decât fanfara militară, întrebările defileză pe un fundal de vise nemărturisite, gonind în uitare luna asta nenorocită şi întunecimile ei de umezeală mahmură.

Nu îndrăznesc să privesc în jur. O pipăi imperceptibil cu bocancul doar oi putea ghici ce-i în ea. Ştiu însă că-i imposibil.

... Ar putea conţine bani.

Poate chiar multi. Câteva zeci de mii, poate chiar o sută de mii - de lei, se-nţelege.

Ce n-as putea face cu banii ăştia? La sărăcia mea!!?

Caleidoscop.

Imaginile dorinţelor încep să treacă una dupa alta, clipind multicolore, sarabanda de reclame imaginare, dezlănţuite haotic pentru un visător al consumului. Ceva obositor şi mirific, totodată. Ca pentru unul care nu prea consumă, că nu are nici ce şi nici din ce. Flaşurile gândurilor sunt atât de rapide încât nu le ţin minte, dar din toate fracţiunile ce mă cutremură, se naşte un sentiment de noroc şi de mai bine. Şi poate asta mă oboseşte cel mai mult.

Auzi! Mai bine! Ce-o fi şi asta?

Poate că bani.

Bani mulţi.

Atât de mulţi încât să nu mai poată avea o semnificaţie reală, palpabilă; să fie o sumă aproape imaginară. Aşa, ca improbabilitate ce se poate produce în mod miraculos. Cum să zic? - poate că ar putea fi salariile unui şantier pe care casierul beat le-a uita într-un tramvai oarecare.

Cât pot fi salariile unui şantier? Poate chiar un mare şantier?

Mult! Foarte mult. Nespus de mult. Atât de mult încât nici nu pot gândi suma.

Şi e bine. E bine fiindcă niciodată nu se întâmplă aşa ceva. Nu are niciodată nimeni un astfel de noroc. Nici chiar Dumnezeu nu face astfel de minuni. Nu le face fiindcă poate că e plecat în Hawai unde nu este noiembrie. Iar dacă totuşi a rămas pe aproape...? Ar fi prea complicat. Cui să-i placă responsabilizarea obligatorie a unei gratitudini care altfel nici n-ar trebui măcar menţionată? Norocul e un substitut mult mai comod dat Ălui de Sus.

Oricum pâna la El...

Geanta aste aici. Fară minuni. E aici şi o văd cu ochii. Chiar dacă, casierii de şantier merg cu maşina la bancă...

Dar dacă ar fi fondurile unui spion? Un spion, care urmărit fiind, a preferat să le lase aici decât să fie prins cu ele? Asta s- ar putea chiar mai uşor, oricât pare de neverosimil. Sau poate tocmai de aceea - fiindcă nu ştiu cum se comportă spionii (şi nici nu cred c- ar fi prea multi prin tramvaie), dar ştiu cum se comportă tagma casierilor.

O ! Geantă, getişoară, spune-mi, inimioară dulcişoară, ce ascunzi în tine?

Să fie dolari?

Asta ar mai lipsi!

Cum să-i schimbi?

Cum să te fereşti că-i ai?!

Cum?! Când până şi conştiinţa te toarnă, că are întotdeauna cui!

Şi vise...

Vise fără şir, vise fără noimă. Vise ca-n nopţile de vară când amurgul e cald şi părerile prind formă.

Vise-mi dau târcoale ca fluturii în jurul lămpii. Fluturi cu aripi de bancnote ce se învârt o dată cu timpul ce trece. Odată cu timpul ce trece... Odată cu timpul ce trece, lunecând cu burta tramvaiului pe sinele cu hopuri.( Atunci când mai puteam fi copil, mi se părea că şinele seamănă cu imaginea contemporană a destinului. Acum mi se par banale ca însăşi modalitatea existenţelor noastre banale. Banale şi un pic complicată cu exasperarea.)

Statia la care trebuie să cobor, - foarte depărtată încă -, creşte în conştientul meu, ca o lumină ce ar veni din sens contrar în ochii vatmanului.

Rând pe rând, făpturile cenuşii, - dintre care nu mai fac parte fiindcă eu am un vis -, se pregătesc pentru ultima etapa a migraţiei lor de seară, aceea care le duce spre bârlog.

Staţie după staţie sunt şi eu mai aproape.

Am ajuns.

Un glas de chemare răsună în minte-mi cerând trupului şi raţiunii să se pună în acord.

Coboară! Coboară!

Ştiu că ar trebui să mă ridic în grabă şi ca într-u ritual, să-i îmbrâncesc pe ceilalti în timp ce ei m-ar îmbrânci la rândul lor pe mine, făcându-ne loc ticsiţi, spre uşă, spre troruar, spre stradă, spre casă. Aşa ar trebui, dar puterea viselor mă ţintuieşte locului...

Să văd cine mai rămâne.

Cine nu coboară aici?

Să văd dacă cineva priveşte spre cutia fermecată de la picioarele mele.

O, Valijoară pe care poate c-a uitat-o un diplomat în drum spre orişiunde venind de nicăieri...!

Şi dorinţele învolburate în adâncul meu mă supun şi mă obligă să neg Obiceiul.

Oare de aceea purtam uniforme? Oare de aceea am devenit egali? Oare de aceea de la egalitate tindem spre identic?

Ce nu trebuia să avem?

Vise sau dorinţe? Sau nici unele şi nici celelalte?

Sunt visele şi dorinţele noastre sacrilegii faţă de atotputernicia serilor de noiembrie?

Dar...

Nimeni nu priveşte. Nici spre mine şi nici spre cutie.

Mai toată lumea se topeşte, în grabă, cu fruntea plecată, cu spinarea plecată, cu făptura plecată, gata să primească bura de-afară ca pe un botez al anonimatului. Şi nu-i de mirarare că se duc mai toţi, fiindcă suntem din acelaş cartier, iar eu locuiesc undeva, la un capăt de lume, acolo unde aproape că nu mai sunt favoruri şi relaţii, acolo unde din lipsă de audienţă soarele stă mai tot anul în luna noiembrie. Acolo unde, numai duminica, uneori, muzica mai dă norii la o parte ca să arate un cer de mai. La nunţi şi la botezuri. Uneori şi la înmormântari.

Toti egalii mei au coborât, lăsându-mă singur cu vatmanul care poate că nu coboară niciodată şi cu omul de colo.

Un om sur.

Nu-i pot distinge chipul de sub pălăria cu boruri largi, dar se vede că e sur sş parcă are o puzderie de ochi interogatori răspândiţi peste tot. Niste ochi ce nu pot fi decât insistenţi în disimulare.

Poate că va coborî la prima.

Dacă se va întâmpla astfel, cutia neputând fi a vatmanului, va fi a mea.

Dar omul sur nu vrea să coboare la prima şi tramvaiul îşi continuă drumul pe lânga bălţi spre un capăt pe care nu-l cunosc şi pe care mă tem să-l aflu.

Va trebui să risc. Să cobor la următoarea. În necunoscut. Nu-mi pot permite să mai rămân. Nu pot ghici ce ar putea să mi se întâmple.

A! Cutie!

Te-aş lua, dar mi-e frică de ochii ascunşi ai aceluia.

Te-aş lăsa, dar îmi pare rău. Mai rău decât i-a părut lui Ienachita.

Fie ce-o fi!

Mă aplec. O apuc.

Dau să mă ridic.

E lânga mine, în picioare, nemişcat. La fel de sur.

- E a dumneavoastră? - bâigui, în timp ce broboane de culpabilitate şi de temeri amare mi se adună pe obraz şi pe palme.

- Ia-o, - îmi zice.

- Voiam să i-o dau vatmanului...

Şi ştiu, mai presus de orice, că am minţit.

- Ia-o! - îmi zice el iar, fără să-i pot vedea încă faţa. N-o da nimănui. Nu vezi că te-a aşteaptat pe tine?

Nici nu mai vreau să ştiu cum arată. Mi-a încurajat nevoia de justificare, dăruindu-mi un subterfugiu : destinul mi-a scos-o în cale. E suficient. Mă strecor pe lângă el şi mă îndrept spre uşa rămasă deschisă, clătinându-mă în ruliul tramvaiul care pare a-ncetini anume în staţia în care nu va opri.

Sar din mers.

Întunericul se-nchide-n jurul meu.

Izurile mlaştinii deaproape se-nvălătucesc în beznă.

Dâra de lumină ce piere undeva, tramvaiul se duce.

Îmi rămâne o imagine. Omul sur, fără obraz, stând pe scară.

Dintr-o dată vălijoara mi se pare grea şi ostilă.

Daca m-a lăsat s-o iau ca să mă poate prinde cu potera?

La ce i-ar folosi oare?

Nu pot şti.

Poate că vrea să-şi netezească drumul spre cartierele de vară.

Mai bine n-o luam!

Mai bine-o arunc...

Mă uit în jur. Pe aici, pe undeva, din câte ştiu, cândva, s-a proiectat un parc pentru generaţiile viitoare. Alte generaţii, nu a mea.

Parcă ar fi niste trepte. Sunt treptele care coboară spre ceaţa mlaştinilor ce-au apărut în vechile cariere de unde s-a scos nisipul pentru blocuri. Am o ultimă clipă de cumpănă apoi încep să le număr, păşind pe ele de parcă aş purta pe umăr toţi anii-noiembrie pe care i-am străbătut până acum.

Le număr una dupa alta, ca să-mi dau curaj, de parcă aşa n-aş mai putea să mă rătăcesc.

Încălţările mi se afundă brusc în clisa moale si rece. Orbecăi până la marginea apei, aşteptând din clipă-n clipă să aud fluierul strident al patrulelor care se află întotdeauna în fiece loc. Păşind, aştept lătratul tovărăşesc al câinilor.

Apa îmi inundă picioarele, dar afară e atât de noiembrie încât nici nu bag de seamă.

Regretele cresc în mine în valuri de angoasă.

Balansez caseta şi o zvârl în apă.

Un ţipăt subţire, uimit şi tânguitor. Înăbuşit.

Poate că-i conştiinţa. Conştiinţa mea care strigă. Sunetul a pierit în ceaţă, curmat de plescăitul apelor întunecate, aşa cum credinţele mi-au fost curmate când am părăsit în grabă edenul copilăriei.

Mă întorc şi plec spre casă.

Merg pe un trotuar rectiliniu, ocolind instinctiv gropile din care a fost conceput ca să potrivească decorului şi paşi-mi sună seci pe asfaltul jilav. Sunt mai morocanos ca niciodată şi precis că am să mă cert cu femeia care mă aşteaptă cu drag, într-un loc numit “la noi”. Dacă ajung până acolo. Ce, nu mă pot opri ca să mă-ntrebe ce am făcut cu valiza? Pot. Sigur că pot. Mă pot opri. Mă pot întreba. Orice. Oricând. Chiar şi de ce am bocancii şi pantalonii plini de noroi.

Mai bine o luam!

Dacă tot sunt supus întrebărilor, măcar să ştiu pentru ce.

Poate că era cu bani.

Poate că n-o să mă caute nimeni.

Prost am fost!

Noaptea e-n faţă.

Noapte e-n spate.

Şi doar temerile că semenii mei sunt peste tot şi de jur împrejur.

Am mers. Mult. Nu ştiu cât. Am mers întrebându-mă şi răspunzându-mi. Mereu aceleaşi întrebări.

Mereu aceleaşi răspunsuri.

Paşii m-au adus de unde-am fugit.

Scara se pierde undeva în jos, spre un tărâm nelămurit.

Tălpile ezită.

Eu însă m-am hotărât.

Alerg, coborând treptele-n goană, şi ceata fuge-n faţă mea speriată.

Trebuie să găsesc cutia. Fie că are bani, fie că nu. Trebuie.

Poate că omul sur a avut dreptate. Poate că ea a fost lăsată acolo, în tramvai, pentru mine. Nu contează de cine. De un alt om. De noroc. De cel rău... Sau... Poate chiar de Cel căruia ne temem să-I mulţumim, dar pe care-L chemăm când laşitatea ne arată că nu mai avem de ales.

Adica a fost lăsată pentru mine, e a mea.

Intru în mocirlă. Mă afund. Căut bâjbâind. Ies, trag aer şi mă cufund din nou, aşa îmbrăcat cum sunt. Ies iar şi iar, până mă cuprinde frigul, până se-ntoarce ceaţa, până revin miasmele.

N-am s-o găsesc. Asta e sigur.

Şi mi-am stricat şi hainele. Aproape singurele, de zi cu zi şi de duminică.

Întuneric, bezne, neguri.

Încerc să găsesc drumul spre malul noroios şi rece.

Ce altceva aş mai avea de făcut?

Piciorul meu agaţă ceva. Poate un bolovan...

Poate cutia!

Aş!

Mă aplec, mă încovrig, bag capul sub apă şi apuc.

Ea e!!!

Ies la mal şi cad în genunchi, privind-o cu o stranie şi aprigă religiozitate cupidă. O religiozitate pofticioasă, ca şi cum ar fi o fecioară din basme care va fi violată pe un altar de marele preot care sunt eu.

Febrile mâinile mele încep să o mângâie, curăţind-o de ierburi, nerăbdătoare. Îi dibuiesc încuietorile şi se opresc.

Apăs.

Clang! Şi se descuie. Ridic încet capacul.

E goală! Nu-i nimic înăuntru!

Goală!!

Fară să înţeleg de ce, mă simt uşurat şi încet, încep s-o închid la loc.

Abia atunci zăresc mişcarea şi o văd. E atât de fiarvă încât pare nevăzută. Zace întinsă pe fundul cutiei, respirând anevoie.

Întind mâna cu frică, să nu-i fac vreun rău. E atât de fragilă!

Sidefie, împrăştie o blândă lumina în jurul ei. Aripile ei sunt ude, fiindcă apa a intrat în cutie. Aripile ei sunt ude, albe şi rănite, poate fiindcă s-a zbătut ca să scape.

Obrazul ei, ud este repros. Mi se pare că l-am văzut cândva adesea, poate când eram mic si mi se citeau legende. Poate când mi se făcea pomul de crăciun. Poate când urma să primesc un cadou. Poate când mă sărutau părinţii pe frunte, trimeţându-mă la culcare. Poate atunci, cândva. Azi nu mai ştiu.

Deschide ochii şi murmură:

- Aproape că m-ai ucis...

Inima-mi bate ca o canonadă. Ce să zic? Ce să fac?

- Cine eşti? - întreb la urmă cu glas natâng.

Pare să se stingă. Aş ascunde-o la piept, dar sunt leoarcă. O cuprind în pumnii făcuţi căuş şi suflu asupra ei, să nu se ducă. I-aş da toată căldura din mine. Se iviorează puţin.

Şopteşte ceva, dar n-o aud.

Parcă şi-ar da seama. Mă priveşte-n ochii, şi-mi zâmbeşte.

Într-o fulgerare o recunosc şi ştiu cine e.

Şi-n timp ce adoarme la mine în palmă, puţin îmi pasă că de jur împrejur a fost şi poate că va mai fi cândva noiembrie!...

14 florar 1988

2008-01-31T08:16:00.000-08:00

DESTAINUIND LEGENDA
- schiţă de plan; acrilat pe sticlă -

Mamei mele

TIMPUL: un prunc care chelălăie risipirea cernută a clipelor, un prunc odios şi strident, strident şi tiranic.

LOCUL: un ţărm pustiu al unei insule pustii, înconjurată de o mare ce va deveni pustie.

DECORUL: foşindu-şi culorile, oceanul învălmăşitelor minuni îşi unduieste lentele valuri de amurg, aproape tăcut, deasupra unei mari de-un albastru de cer târziu. Rapel al brizanţilor ce-şi rostogolesc în tării simfoniile de revoltă fluidă, plaja-şi poartă podoaba de ape sfâşiate în horbote de mişcare dansantă. Aburi de alge şi bure de seară sărată învăluiesc stâncile frânte ce răsar din nisipuri. Sunt nestemate zvârlite şi răspândite aici, la adăpostul Acestei Faleze.

REGIZORUL: spre urechile înmărmurite un vaier ce chemă, susură şi adună suma amintirilor la produsul suferinţelor.

PERSONAJELE: o femeie, un bărbat, o pasăre şi un cor (antic).

ACTIUNEA: poate răsuflarea Lui, poate vântul îndrăzneţ, poate doar dorinţa ca vântul; vânt se strecoară pe faţă, pe spate şi iar şi iar, pe sâni, pe şolduri, şi iar pe coapse, pe trupul drept, prea drept, împietrind spre înalt măiastra cioplire ce pare crescută din Malul Lumii, ca să ceară Vremii, mândră, eternitatea momentelor trecătoare. Puterea vrajită, izvorâtă din stâncă, a oprit pletele din tresăltarea lor uşoară; farmecul le-a închegat, bazalt negru, lucios şi fierbinte.

FINALUL: numai privirea dureros de vie mai cuprinde întreg necuprinsul pe care, fior de dor, fugind către neguri, umbră printre mişcătoarele umbre, opintire de speranţă purtată de voinţa vâslelor, galera piere absorbită-n imens;

AUGURII: ca o sfidare adusă absolutului eteric şi echivoc, ţipătul aripilor descântă imuabile incertitudini; pe rănitele bolţi sunt schimbatoare viclenii; şi, nestatornicii sunt scrise în curbe, în lunecări, tăişuri rapide, aproape căderi şi spirale.

CORUL: ca bătăile unei alte inimi, bufniturile lichide cresc de jur împrejur, suverane.

PASAREA: un pescărus fără cer, fără mare, fără vânt; doar un pescaruş fără suflet.

FEMEIA: imobilitatea, desăvârsire a mişcării şi dorul şi visul şi forţa aşteptării.

BARBATUL: oricine; astăzi Tezeu.

2008-01-31T08:02:00.000-08:00

NISIPURI ROSII
- ulei pe stânca -

Mare de sânge închegat, aproape neagră în lumina regretului vesperal, mare de sânge măcinat se întinde de Aici spre Niciunde.

“Aici” este un nicăieri ipotetic. “Aici” există doar ca percepere univocă a simţurilor pervertite de prejudecătţle concretului. “Aici” e un loc, nici măcar imaginar, un loc de nisipuri roşii, printre alte nisipuri roşii care, poate că nu sunt ceea ce par, dar aşa se numesc.

Dacă “Aici” ar fi real, am şti ce este.

Dacă ar fi imaginar, am putea hotărî cum este.

Dacă ar fi un act de credinţă, am putea spune cine este.

Nisipuri roşii; viorii - sub prospeţimea sărutului matinal; rubinii - sub împlinirea satisfăcută a prânzului; purpurii şi odioase - în uzura vecerniei; negre si tăcute - în pânda nopţii... Nisipuri roşii în valuri, în dune, în erguri. Întinse. Nesfârşite. Eterne.

Nisipuri, roşii, pentru că le declarăm roşii.

Nici nu am putea proceda altfel. Ceea ce ne înconjoară trebuie să capete nume şi culoare, simulacru suficient nevoii noastre de definire. Poate că nu sunt nisipuri, poate că nu au culoare, poate că în jurul nostru speriat, nu este chiar nimic, nici măcar neantul care pare să absoarbă şi să vomite mereu, formele larvare sau necrozate ale Creaţiei.

Dar ce să facem? Cum să spunem? Cum să strigăm?! - aşa, cuprinşi de înecul întrebării. Spunem: Nisipuri! Spunem: Roşii!!... Şi mai spunem că sunt multe şi întinse, doar aşa ca să nu ne doară... ce să ne doară? Sufletul?

Da, poate că da, - sufletul.

Şi sufletul, sufletul acesta despre care aflăm că ne doare, - e bine ales!! E bine ales căci nu ştim nimic despre ce, cum şi cine poate fi. E bine ales căci în nesiguranţa spaimelor devine un loc geometric al suferinţei, care nu înăbuşe prin certitudini. Ne doare şi de aceea putem crede ce vrem şi asta ne linişteşte.

Putem crede că sufletul este oricum.

Că este oricând.

Independent.

Ce ştim?

Ce ne pasă?!

Avem unde să ne doară şi asta ajunge prejudecăţilor noastre.

Poate că sufletul are şi culoare - de ce n-ar avea? - şi poate că aceasta culoare îi este dată de ceea ce se adună pe el, ca firele de nisip pe treptele de templu, pâna nu se mai vede intrarea.

Poate că sufletul e roşu.

Poate că sufletul e nesfârşit între aici şi nu ştim.

Poate că e chiar nisip.

Nisipuri roşii...

Nisipuri roşii şi nimic mai mult.