MUNTELE LUI VO
- desen din petale de flori, la margine de lac -
Torţele fumegă şi fuioarele lor de parfum se înfăşoară odată cu şoaptele, cu râsul şi cu muzica... aici pe înaltele terase ale Palatului Florilor, aici printre Arborii De Fier, aici pe malul Lacului Nurn.... în Inima Lumii, aici, în Metropolis.
În seara asta de profanare, toate cele câte sunt, au fost încercate...
Şi totuşi, nariana Jaikalal are un zîmbet care poate să pară albastru, de n-ar fi altfel şi mai mult decât atât. Va fi oare văzut? A fost văzut – în chiar clipa în care a-nflorit. Şi poate că dacă nu ar fi fost surâsul acelei nariane, nimeni nu-ar fi vrut să vadă nimic.
Dar este surâsul ei şi nargastul Fluynn ridică braţul... aşa cum face atunci când vrea să fie ucis cineva ori când îi pleacă o corabie întâia oară pe mare; ori când, arareori, se îndură să spună una dintre poveştile adevărate ale Drumurilor Prihănite, pe care de unul singur le stăpâneşte.
Şoaptele se sting asemeni unui zbor de lilieci speriaţi de auroră şi doar muzica şi fumul se mai strecoara printre flori si juvaeruri, aşteptându-i cuvintele...
*
Muntele Vanu... Un munte aşa cum nu am mai văzut niciodată altul...
Oricine se plimba - până mai ieri - pe Muntele Vanu putea auzi tălăngile şi behăiturile turmelor, venind de sus, de pe înaltele păşuni. Le-am auzit şi eu. Nimeni n-a văzut însă oi acolo....
Astăzi tălăngile au tăcut....
Localnicii se fereau de acele plaiuri şi numai aceia ce voiau să-şi aducă amine de veo rudă moartă, se apropiau de povârnişurile sure şi aspre. Oamenii plaiurilor înconjurătoare se tem de Muntele Tristeţii.
Hamalii nu au mers mai departe de primele stânci. Bâiguindu-se, mi-au povestit lucruri stranii şi de mare mirare despre cei ce urcă spre culmi. Erau întâmplări apăsătoare şi fără de întoarcere.
I-am văzut cuprinşi de un tremur nestăpânit. Au lepădat sarcinile lor şi dând din cap cu îndârjire, n-au vrut să le mai ridice, nici pentru aur şi nici sub loviturile biciului. Au plecat repede, tăcuţi şi strecuraţi, de parcă ar fi fost făpturi de umbră. A trebuit să mă încrunt ca marinarii mei să nu se oprească şi ei, ca să ia sarcinile şi să putem face tabăra.
Am trimis după alţi hamali şi după o călăuza. Nu am găsit. Nimeni nu auzea strigările oamenilor mei. Nimeni nu vedea aurul sunător.
Nici calauze nu am putut găsi!
Tuturor le era o frică albă, să nu fie cuprinşi de dureri neştiute, de lacrimi nesfârşite şi de o amărăciune adancă, din care să nu mai poată ieşi la lumina zilei.
Fiecare loc al lumii îşi are legendele şi basmele sale, dar puţine sunt atât de cenuşii şi de moarte şi de sterpe, ca istorisirile Muntelui Vanu. Muntele care are o Pădure a Durerii, Pădurea Vainii şi un Crâng al Lacrimilor.... Crângul Hiuinii
Şi cum ar fi fost altfel?
Ploua mereu, mărunt, mărunt, des şi umbre şi neguri şi pâcle şi ceţuri se agăţau de toate, reci, cernite, foşnitoare şi întrebătoare. Chiar ca lacrimile...
Am aflat că era un om, un singur om, care hălăduia în voie prin acele locuri, ca pe uliţele unui sat. Oamenii vorbeau doar în şoaptă despre el, ca despre ceva rău care nu trebuie numit, fiindcă aduce doar nenorocire. L-am căutat şi l-am găsit.
Era bătrânul Tyrai Vo, atât de bătrân încât nimeni nu-i ştia începutul. Chiar şi cei mai vechi dintre cei cărora le căzuseră dinţii de mult, nu ştiau şi n-ar şti să spună nimic altceva despre el, decât că aşa arăta şi cînd erau ei copii şi mai şi adăugau că aşa îl apucaseră şi bunii lor.
Mam întrebat ce voi putea face cu el... Oricum, fapt este că dacă voiam să urc printre ceţurile Muntelui Vanu, el era singura călăuză pe care o puteam găsi... Ştia toate locurile şi toate coclaurile şi toate poveştile Muntelui, fiincă de o viaţă lungă, urca spre culmi şi ziua şi mai aleas noaptea. Cel mai adesea trecea în fapt de seară şi stătea acolo sus, cu zilele. Nimeni n-ar fi putut să spună nici din ce traieşte şi, cînd se întorcea de acolo, era areori văzut înainte de revărsatul aurorii.
Era un singuratic care nu voia să stea de vorbă cu nimeni, fără să ştie că nimeni nu voia să se apropie de el. Îi plăcea să fie singur, de parcă singurătatea făcea parte din el. Singurătatea şi Muntele Vanu erau una cu el...
Şi chiar că aşa era, pentru că nimeni nu ar fi îndrăznit să-l urmeze.
Mi-a fost greu, neaşteptat de greu, să-l hotărăsc să-mi fie călăuză. Lui, nu am putut să-i arăt aurul, pentru că l-ar fi gonit. Ne vedeam din când în când, treceau zilele unele după altele, îi ieşeam iar în cale şi îl salutam plecat, schimbam doar trei patru vorbe cu el si, de fiecare dată, el îmi răspundea mereu “Nu!”. Într-o dimineaţă am ales să-i spun că doar mă prefac a face negoţ cu Florile de Jill. I-am spus că le doresc pentru a vedea zâmbetul femei iubite.
S-a uitat în ochii mei, şi sunt de mai bine de douăzeci de ani Stăpân de Drumuri şi Negoţuri, aşa că nu mi-a citit, nici privirea şi nici obrazul.
Şi când nu mă mai aşteptam să raspundă, a mormăit „Bine...”.
Şi de îndată ce a primit să-mi arate drumul, s-a dăruit, nemaifăcând un pas, fără a povesti izvoarele pierdute ale numelor pe care le căpătaseră umbrele Muntelui Vanu.
Era poate singurul care ştia totul cu de-amănuntul.
Şi a doua seară – chiar când ajunsesem la prima tabără de cules - la lumina tremurătoare a focului mi-a spus întregul basm...
*
... Cândva, în anii pierduţi, când nu erau încă oameni şi nefiind, nu avea cine să-i cunoască pe Zei, când totul era numai descîntec, aici, pe Plaiurile Înalte trăia singur, un Păstor. Nu era încă nici o aşezare în Vale, şi nici Păstorul nu era din partea locului, ci se oprise aici din veşnica pribegie a oilor, căci se îndrăgostise de aceste meleaguri neasemuite. Pe atunci Florile râdeau vesele şi Pârâiele cântau în isonul talăngilor; erau Păsări multe şi Soare; ploua rar şi nu era niciodată Ceaţă. Fermecat de minunatele Flori, care nicăieri nu cresc mai frumoase, le-a dăruit un cuvânt, spunându-le Flori de Jill, pentru că erau ca Speranţa. Şi aşa nu mai plecase şi anii trecuseră mulţi, fără să-l îmbătrânească, pentru că nu avea cum să ţină minte şi să numere trecerea lor, în vreme ce dădea lucrurilor şi fiinţelor înţeles... în vreme ce înţelegându-le, ajunsese să le cînte harurile, căci de la ele învăţase să cânte...
... Într-o zi, coborând pe Marginea Lacului, văzuse o făptură cum nu bănuia că se mai află alta pe lume. Nu izbutise să o cânte, căci nu putuse desluşi dacă Ea este bună sau nu, oricât i se părea de frumoasă... atât de frumoasă încât i se răstălmaceau şuvoaiele firii.
Fără teamă, fiindcă nu ştia ce este teama, se apropiase şi începuse prin a-i înfrunta privirea.
Nu ştia cine este şi că îl aşteaptă anume pe el...
Ca să o poată prinde în vraja muzicii, Păstorul căutase mai întîi să dea înţeles părţilor ei.
Cu degetul i-a mângâiat tâmplele, murmurând un cuvînt: ,,foşnetul ferigilor liane”. Astfel i-a numit părul.
Urmând rotunjimile feţii şoptise cu vorbe ce începeau să cînte: ,,lacurile albastre ale gheţii” şi ,,rândunelele amurgului” - ochii şi sprâncenele.
Cu blândeţe mângâiase ,,fragii cu rouă” – buzele cu dinţii – apoi coborâse pe gât în jos şi se oprise uimit şi tremurând, pe sânii care se săltau un pic mai iute, se aplecase şi îi sărutase – piersici şi mure!...
Şi tot aşa, urmându-şi drumul pe trupul Ei, îl descoperea, numindu-l, de la păr şi până la umbră, de la degete – pe pielea caldă şi catifelată – până la unduirea mlădie – lujer de Jill. Cuvîntul pe care l-a alcătuit la urmă, înseamnă azi “femeie” şi nimeni nu-l mai rostise astfel, până atunci. I-a întâlnit din nou privirea şi, orbit, şi-a numit bucuria - ”dragoste”, aşa cum este ea numită oriunde în lume...
... Apoi a luat-o în braţe...
... Au dansat...
... Şi simţind cum se zbate ceva în întreaga sa făptură, simţind cum îi arde sângele în zbateri fără de stare, alergase cu ea printre florile înalte şi o dusese la peştera unde locuia – acum e prăbuşită – şi începuse să deseneze pe trupul ei frumuseţea de visuri a lumii şi a fluturilor, pâlpâind printre poieni, ca mâinile sale...
... Astfel timpul a trecut aşa cum doar el ştie să treacă, a trecut pe lângă ei şi, erau atât de fericiţi, încât nu socoteau trecerea lui...
... Şi oamenii, fiindcă din ei se născuseră oameni, au început a se înmulţi pe tot cuprinsul întinsului, plecând de aici, din Valea de la poalele Muntelui, care se chema pe atunci Rina Atara, pentru că era Muntele Fericirii, plecaseră până ajunseră cu râsetele şi cu cântecele lor, la Porţile Zeilor... La început Zeilor le-a plăcut să fie aflaţi. După o vreme s-au bucurat să primească rugi şi ofrande, dar mai târziu atâtea glasuri, certuri şi cerinţe, i-au tulburat...
... Şi aşa, într-o zi...
... Într-o zi Păstorul a plecat de la Peşteră, să caute Flori de Jill pentru Iubita lui. Se apropiase de Lacul Ochilor Albaştri, când ...
... o văzut-o goală, venind spre el... Râdea şi făcea semne cu mâna şi cu şoldurile... Cu florile în mână, alergase spre ea şi râzând la rândul său, o culcase în iarba înaltă ce plăcea atât Turmelor sale... Acolo pe verdele covor, mângâindu-i trupul, cântase întâia baladă, din cele care s-au cântat vreodată în această lume...
A izvodit-o şi a cântat-o pentru ea...
În timp ce se bucura de îmbrăţişările ei a auzit urletul de mânie din spatele său... şi întorcîndu-se o văzuse cu mâinile la faţă, tot pe Ea, acolo, pe marginea apei...
... Cutremurat, a privit la aceea care se afla sub el şi a văzut faţa de batjocură a unei făpturi străine!!
A ghicit fără să ştie că era Sufletul Minciunii, a ghicit-o deşi nu mai urcase niciodată potecile Muntelui Său...
“Şlia!”, – a strigat el numind-o şi, de atunci şi pâna azi, “Minciună” i se spune cu teamă şi scârbă, printre oamenii de oriunde. Speriată de a fi descoperită, fiindcă întodeauna îi este frică să se ştie despre ea, Minciuna l-a îmbrâncit şi, hohotind a fugit în josul coastei...
...Păstorul a încercat să-i spună Iubitei sale că fusese înşelat, dar degeaba, căci nu aceasta era vina ce i se aducea.
Cântase pentru alta Întâia Baladă...
...Femeia... Prima. Singura. Femeia a plecat...
...Au izbucnit molime şi războaie şi oamenii şi-au pierdut râsul şi au învăţat să moară...
...Din Lacrimile Păstorului au crescut Crîngul Hiunii şi Pădurea Vainii. El n-a mai avut glas de cântat şi de aceea negurile şi pâclele s-au abătut pe Munte şi de atunci oamenii i-au zis Vanu, al tristeţilor.
Oile sale au murit lîngă el, una câte una, dar glasul şi talăngile lor se mai aud încă, încercînd să aline inima pustie a Păstorului, peste care anii au început să se adune, îmbătrânindu-l şi gârbovindu-l, fiindcă acum îi numără ca să ştie de când e despărţit de iubirea lui...
...Păstorul ştia să numere, căci el numărase primul, dar nu dincolo de înţelegerea oamenilor în măsura timpului, aşa că a pierdut şirul...
...Dar de umblat tot umblă prin Codrii şi Poieni, prin Vîlcele şi Umbrare, pe lîngă Lacuri şi Cascade, în aşteptarea Ei...
...Ea nu vine însă... E supărată pe el... Nu vrea să-l dezlege fiindcă a dăruit alteia, Întîia Baladă...
*
I-am ascultat ultimele cuvinte. Părea foarte ostenit şi l-am lăsat să se adune; îi tremura bărbia şi două şiruri de lacrimi săpau viroage adânci în obrazul său.. După o vreme l-am întrebat ceea ce mă tulburase mai mult:
- Spune-mi Tyrai Vo, de ce a început lumea să moară după plecarea ei?
Întâi mi s-a părut că nu aude, apoi şi-a ridicat faţa scorojită:
- Pentru că Ea era Moartea... Venise să-l ia şi se îndrăgostise de el... Stând cu el pe Rina Atara, nu numai că uitase să-şi aducă menirea la îndeplinire... dar din ea se născuseră oamenii... Şi aşa ar fi fost până azi, daca nu s-ar fi mâniat Tatăl Zeilor şi n-ar fi trimes-o pe Şlia, ştiind ce avea să se întâmple...
A tăcut iar şi şi-a îngropat privirea în flăcări. Am vrut să-l liniştesc, pentru că a doua zi drumurile culegerii florilor era lung:
- Păstorul este acum cu ea, – am murmurat, lăsând cuvintele să se stingă.
- Nu e!
- Cum să nu fie? – m-am mirat: De atîta vreme ar fi murit şi o stâncă!
- N-a murit! Nu vrea să-l ia... Nu ţi-am spus că nu vrea să-l dezlege?
Vorbise atât de înfundat de parcă ar fi glăsuit unor suflete ale Pămîntului; nu privise spre mine, spre Căutătorul de Flori cum îmi zicea, eu fiind anume acolo pentru Florile de Jill. Mi se părea că nu există piedică în povestea aceea şi de aceea i-am zis:
- Dacă nu vine ea la el, se poate duce el la ea.
- Cum?!! - aproape că strigase fără să ridice vocea.
- Luându-şi zilele, i-am răspuns.
Era târziu în noapte şi timpul a început să năvădească alte pâcle între noi şi atunci când m-am dus să mă culc, Vo era ca o buturugă chinuită de ani, pe care focul îşi agăţa luminile nestatornice.
În zori, când m-am sculat, după ce am privit prin tabără, eu, nargastul Fluynn de Tarband, venit acolo dintr-o îndepărtată lume unde un om se poate gândi să-şi pună capăt zilelor, l-am întrebat pe Jarlak, comandantul gărzii:
- Unde-i bătrânul Tyrai Vo?
Mai întîi nimeni nu a ştiut să-mi dea răspunsul şi am fi putut crede că a plecat în Crîngul Huinii care era atît de aproape, apoi Zoroik, omul de strajă la cumpăna Nopţii a fost adus în faţa mea şi a spus:
- L-m văzut plecând spre largul Lacului; înnota.
Zâmbetul meu pentru ei a fost mulţumit. Le-am zis:
- Strângeţi! Ne întoarcem! Florile de pe Rina Atara nu trebuiesc culese!
Şi n-au înţeles de ce voiam să pierd 73.000 de talasari de aur.
N-au înţeles, dar - fiindcă sunt Stăpânul - au strâns...
4 făurar 2008
